PUBLICAŢIE EDITATĂ DE STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

rft
smft
ISSN 1842-3817
Acasa Eveniment Stop-cadru in Fortele Terestre Teatre de operatii Oameni sub arme Alma mater Traditii militare si cultura Tehnica militara si armamente Sport in fortele terestre Galeria foto Mass-media teritoriala Contact RFT Arhiva RFT
Revista forţelor terestre Biblioteca virtuală Semnal editorial Newsletter

 

DIN NEGURI DE TIMP, UITATE (3)

Rozalia MUREŞAN
http://rolia2012.wordpress.com

 

« urmare din numărul trecut

Mănăstirea Bârsana, Maramureş
imaginea originala sgst click pentru dimensiunea originală

A fost să vin pe lume în acest cătun, Valea Sasului, din Munţii Maramureşului. Mama-mi spunea că am venit pe nepregătite, într-o duminică dimineaţa, înainte de cântatul cocoşilor. Se pare că m-am grăbit să prind zorile, n-am avut răbdare să ajungă la dispensar.

 

A fost să mă aducă singură pe lume, într-o livadă, sub un stejar bătrân, unde tata a aşternut un ţol şi-un lipideu luate la repezeală de pe prispa casei din vecini. Îmi spunea destul de des cu dragoste disimulată-n reproş când făceam câte o năzbâtie:

— Împieliţato! Iar te poartă benga... îmi răcesc gura degeaba cu tine! Am ştiut de atunci din livada lu' Colindău, – sub stejaru' ăl bătrân, unde tac' tu m o aşezat pă ţolu' luat de la Bălin de pe verandă când n-am mai putut mere şi el s-o dus după moaşa Lungului – că-i face numa' ce-i vre'. N-am avut parte să te nasc ca lumea la dispensar, ori cu moaşă! Pân' să zie moaşa io te-am lepădat şi Dumnezău mi-i martor ce spaimă am tras...

Când am crescut suficient, aveam patru-cinci ani, în zilele de vară mama mă trimitea la borcut, un izvor amenajat lângă moară, la o răspântie de ape şi drumuri unde-şi aveau casa ţiganii cărămidari. Mă urmărea cum cobor dealul pe cărare şi-mi striga :

— Să zii repede să nu se întunece... nu sta să te-nholbi la moară şi la ţigani... ai grijă să nu spargi olu'!

Ajunsă la borcut lăsam olul lângă izvor şi mă duceam la moară. Uitam de timp urmărind-o pe lelea Ioana morăriţa care-şi nota cu creion chimic, într-un caiet soios, fiecare sac cu făină şi-o rugam să-mi spună povestea făinii. Morăriţa, după ce golea grăunţele din saci într-o ladă de lemn trapezoidală care alimenta moara, îmi explica fiecare etapă pe care o urmează bobul de mălai până devine făină. Îmi plăcea mirosul şi zgomotul morii, scrâşnetul bobului zdrobit de pietrele puse-n mişcare de forţa apei. Moara mi se părea un întreg univers. Când credea că am stat destul şi mama o fi îngrijorată, mă trimitea acasă spunându-mi că şi mâine este o zi în care să desluşesc glasul morii. Degeaba o rugam să mă lase să mai stau, nu o îndupleca nimic din ce i-aş fi spus, trebuia să plec ca să pot reveni a doua zi. Şi cum mi se părea că-i prea devreme să merg acasă, treceam puntea la cărămidari, ocoleam gropile cu var şi urmăream ţigănuşii cum frământă lutul galben cu picioarele goale. Abia aşteptam să-l aud pe Bogdan ţiganu' cel bătrân cum mă-ndeamnă să-i ajut dacă tot am venit şi de vreau să asist la clădirea cuptorului unde ardeau cărămida. Alături de ţigani n-aveam grija timpului scurs, uitam de spaima mamei până când se întuneca şi-i auzeam vocea, spunând morăriţei de pe punte:

— Ce să mă fac cu ie, scoate sufletu' din mine, vedea-o-ar norocu', tare-i neastâmpărată! ... când zici c-o plecat?!!! Ce bătaie-i trag... să ţie minte altă dată!

Vorbea tare-nadins, ştia unde sunt şi că o aud. Când mă zărea, se ducea la izvor, umplea olul cu borcut intrând în vorbă cu cine se nimerea a fi, aşteptându-mă. Apăream spăşită, murdară, plină de praful de faină şi cu picioarele înglodate de lutul frământat. Pentru mama nu avea importanţă, aveam ochii scânteietori. Mă privea cu drag şi, ca un ritual, începea povestea cu venirea pe lume.

Satul maramureşan, între ficţiune şi realitate
Rozalia Mureşan

— Doamnă Mureşan, aţi reuşit, prin această lucrare, să aduceţi în faţa cititorului câteva tablouri din satul maramureşan. Ce v-a îndemnat să scrieţi această monografie romanţată a satului?

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu mă consider scriitoare. Pentru mine scrisul este ca o evadare, un fel de refulare... Dar să vă răspund la întrebare. În urmă cu câţiva ani, prin 2007 dacă nu mă înşel, „bântuind” prin hăul virtual, am citit undeva câteva rânduri scrise de un om. Nu ştiu dacă-mi este permis să-i dau numele, dar aş dori să o fac – se numeşte Liviu Bimbea –, drept mulţumire că, datorită rândurilor scrise de el în limbajul neaoş, folosind arhaisme...

CONTINUARE sdr

După ce-am mai crescut, am descoperit alte miracole. Toamna, la fiecare poartă se meliţa inul şi cânepa. Trebuia să aflu povestea "inului şi cânepii" şi o ascultam cu plăcere începând de la semănatul din primăvară până ce ajunge fuior, apoi fir, şi-n final pânză. Pânză ce primăvara următoare va fi întinsă pe coline la albit. Întârziam mereu. Când ajungeam acasă, mama mă întreba:

— Ai zinit?!... ai fi bună de trimăs după moarte. Amu când trebe, nu te păzeşti! Numai' când te-am născut n-ai avut răbdare...

Într-una din zile m-am întâlnit cu doamna Onica, învăţătoarea, la borcut. Aveam părul vâlvoi, rochiţa ruptă şi pătată, sângeram, mă agăţasem într-un rug în încercarea de-a ajunge la boabele negre, coapte, de mure. Speram să nu-şi amintească mai târziu, la şcoală... M-a privit critic, dezaprobator, chiar m-a apostrofat:

— Tu a cui eşti, zgaibă cu ochi?!!! Parc-ai fi băieţoi. Eşti un dezastru. Câţi ani ai?

— Îs a Măriei lu' Ionu lu' Chifor ... şi am şapte ani. La toamnă încep şcoala, doamna învăţătoare!

Ceva din răspunsul meu a făcut-o să zâmbească, faţa i s-a destins, mi-a examinat rana scoţându-mi ghimpele, apoi m-a însoţit până la poala dealului unde începea cărarea şerpuită spre casă, printre ruji, măceşi şi zmeuriş.

Apoi a venit şi toamna ce-o aşteptam cu nerăbdare. Acel septembrie pentru care mama m-a pregătit din timp. Îmi cumpărase caiete, penar şi creioane colorate. Trăistuţa-n carouri alb cu negru, cu baierul împletit în opt, suficient de lat să ţină greutatea cărţilor, să nu-mi taie umărul, aştepta cuminte într-un cui. Într-o zi pusesem în ea caiete, penar, creioane. Mi-o agăţasem pe umăr şi mă plimbam prin casă, mândră nevoie mare. Şcolăriţă fiind, am să pot citi câte poveşti vreau, ba mai mult, am să-i pot citi lelii lu' Vasile a Roşului scrisorile primite.

Doamna Onica locuia avale, la drum, aproape de şcoală, într-o casă cu turn îmbrăcată-n iederă, la "castel". Casa ei era o construcţie din lemn cu un cat, având scara interioară-n spirală ce ducea spre odaia de dormit. La parter, două încăperi şi o chichineaţă ce ţinea loc de bucătărie care comunica prin spate cu magazia de lemne şi o cameră mare, luminoasă, din care se intra în biroul doamnei, căreia-i spuneam cu naivitate: odaia cu pereţii îmbrăcaţi în cărţi. Muchii colorate de jos pană sus, cum nu văzusem nicăieri – nici măcar la şcoală nu erau atâtea cărţi. Cu timpul am petrecut multe după-amiezi şi seri în acea odaie. Doamna, la început mă chema să-i ţin de urât, dar mi-a intuit setea. Mai târziu, cunoscând-o, am înţeles, îi plăcea solitudinea dar mi-a deschis o "uşă" care, probabil, dacă n-ar fi fost ea, ar fi rămas zăvorâtă pentru mine. "Castelul" era înconjurat de o grădină cu alei pietruite printre pâlcuri de flori ce porneau dinspre poartă, având ramificaţii. Una dintre ele ducea spre chioşcul lângă care era o cruce îmbrăcată-n verdeaţă de muşchi, la capătul unui dreptunghi cu flori veşnic înflorite. Nimeni n-ar fi bănuit că răzorul e un mormânt dacă n-ar fi fost dăltuite rimele durate-n piatra crucii. Brazi bătrâni mărgineau proprietatea, un dreptunghi de circa zece ari era un reper pentru noii-veniţi. În partea dinspre apus, cetina brazilor formau o boltă unindu-se cu crengile nucilor ce-mprejmuiau proprietatea de peste drum, formând un tunel verde. Porţiunea aceea era mirifică, razele soarelui filtrate printre crengi formau jocuri de lumini. Pe alocuri, reflectate-n muchia pietrelor, produceau luminiţe, părând a fi licurici. În drum spre şcoală străbăteam acea porţiune cu emoţie. Odată intrată-n tunelul verde, aveam impresia că păşesc într-un alt tărâm, cumva ca hotarul între două lumi. Una cunoscută, dragă, alta tentantă, plină de mistere. De-o parte, grădina "castelului" cu flori nemaivăzute, cu alei, chioşc... misterul. Dincolo – livada din spatele casei, cu pomi fructiferi şi iarbă deasă.

Onica, învăţătoarea, părea fără vârstă. Părul grizonat, ochii întunecaţi, severi. Gura frumos arcuită, veşnic roşie şi-un obraz alb, fără cute. Purta bluze în tonuri de gri şi bej asortate cu fuste lungi ce-i acopereau glezna. Rareori îmbrăca pantalon din stofă fină, croit tip pană, şi asta doar atunci când rătăcea pe dealuri după flori şi plante medicinale. Degaja, în ciuda severităţii aparente, rafinament şi bunătate. Deşi părea că nu are nimic comun cu cei în mijlocul cărora trăia, nu făcea notă discordantă. Iubea locul şi oamenii lui, fiind la rându-i iubită şi respectată. Avea întotdeauna un sfat bun pentru cei ce se încumetau a-l cere. A purtat mâna multor generaţii, desluşind copiilor jocul liniilor drepte ori curbe care, unite-ntre ele, nasc litere. Litere ce formează cuvinte. Cuvinte ce, odată rostite, devin vorbe. Pentru ea şi oamenii locului, cuvântul-vorbă avea putere magică. Spunea adesea să nu ne jucăm în viaţă cu vorbele. Să învăţăm a ne teme de puterea lor.

Venind de la şcoală, abia ieşită din tunelul verde, aveam să descopăr mirată, într-o după-amiază însorită de toamnă, că la porţi îşi făcuseră apariţia, ca prin farmec, meliţele – mecanisme din lemn, ingenios construite, anume pentru torturarea snopilor. Trebuia să dezleg misterul. Ajunsă-n dreptul casei lui Vasile a Roşului, pe podeţ trona meliţa înconjurată de puzderii iar pe laiţa din faţa porţii – smocuri de câlţi. Mi-am agăţat trăistuţa cu cărţile într-un par al gardului, mi-am suflecat mânecile şi aşa cum am văzut că făceau celelalte femei pe lângă care trecusem, am luat un smoc de tulpini dintr-un snop, atât cât putea cuprinde mâna mea de copil, punându-l între fălcile meliţei în încercarea de a scoate puzderiile. Fusesem prea mică, ori meliţa prea înaltă, nu reuşeam decât să îndoi puţin tijele de cânepă. În timp ce mă căzneam am auzit glasul stăpânei casei:

— Da' ce lucri acolo fătucă?! Ptiu, bată-te să te bată, las' asta pă sama me', tu mai bine spune-mi cum o fo' astăzî la şcoală. Ai mai învăţat vreo buche?

Îmbujorată de emoţie şi de la efortul depus, am început să o rog să-mi arate cum se face.

— Lasă lele Floare că învăţ io, n-ai ‘mneata grijă. Am promis să ţi citesc scrisorile de la Gheorghe şi-am s-o fac. Încă nu ştiu toate literele din care se fac cuvinte... Ştii că vorba-i cuvânt, lele Floare?

M-a sărutat pe creştet, apoi mi-a spus că ştie. Ştie şi că vorbele fac poveştile – adevărate ori nu – şi că anumite poveşti schimbă destine. Avea un aer grav, privea orizontul, pierdută-n gânduri...

— Te rog, învaţă-mă să meliţ cânepa şi inul, lele, şi-am să-ţi citesc poveşti din cartea aia neagră, ce-o duci la biserică cu ‘mnetale...

Nu ştiu dacă m-a auzit, s-a aplecat, a luat un pumn de tije din snop, apoi privindu-mă spuse:

— Ca să poţi învăţa să meliţi, trebe să ştii totu' despre in şî cânepă. Tu ce ştii? Nimnic!

— Nu ştiu, da-mi spui ‘mnetale şi-apoi mă-nveţi.

După ce mi-a ţinut o morală zdravănă, că-i târziu şi mama mă aşteaptă-n drum în timp ce eu o ţin din lucru în loc să-mi văd de ale mele, s-a înduplecat şi a început să-mi povestească în timp ce meliţa.

— Draga lelii, povestea-i cam aşa:

Odată, demult, într-un sat cu oameni harnici şî iscoditori, o sămânţă o fo' adusă de ciocu' unei păsări, apoi din sămânţă o ieşit o buruiană ca tăte buruienile doar că iera înaltă, subţirică şî făce' o floricică albăstre. Aista-i inul, da' i frate cu cânepa, samănă iei, dar inu-i mai alb şî mai moale, cânepa-i mai sură şî mai aspră, să coace mai târzîu, spre toamnă. După ce inul s-o copt, omul o cules sămînţele şi-n primăvara ce-o urmat o arat o postată de ogor în faţa soarelui, o împrăştiet sămînţele de in culesă. Inul o crescut şi s-o copt. Apoi, în luna lu' cuptior l-o smuls din pământ, l-o legat în snopti şî snoptii i-o lăsat la soare. Şî când o avut un ptic de răgaz, o scuturat sămânţele, ca să culeagă toate boabele, o ciomăgit snoptii, snop cu snop, după ce i-o fo' aşăzat pe-un lipideu vechi.

Snoptii zdrenţuiţî i-o cărat la toptitoare, o baltă-ntre răchiţ pe malul râului. O pus snoptii în tău peste care o aşăzat bolovani şi i-o lăsat să le putrezască tuleiul, cam două – trei săptămâni. După ce-o putrăzît, i-o scos iară snop cu snop şi i-o răzmat de gard în faţa soarelui să se uşte. Apoi, la vremea când pasările pleacă, odată uscaţi, i-o meliţat. Tuleiul s-o prefăcut puzdere iar coaja o rămas teafără. Din cojîle acele femeia când o-nceput iarna, o grebănat, o periat până când s-o făcut fuior moale şî frumos. Fuioru' l-o făcut caier şî o-nceput a-l toarce prefăcându-l tort. Tortul de pă fus l-o pus pă vârtelniţă, făcându-l scul, pe care l-o hiert cu leşie să-l albdească. Apoi albdit şî uscat l-o folosît la urzît şî ţăsut. Primăvara, pânza ţăsută o hiert-o iară cu leşie... apoi o dus-o la râu şî o pranicat-o bine pă un bolovan. După ce-o limpăzît-o, o dus-o pă o colină la soare. Din pânză o croit cămeşi păntru ie şî omu' iei şî şterguri, aşternuturi... Cu timpu', inul şî cânepa s-o răspândit şî o ajuns şî pă la noi. Orice găzdoaie îş pune o postată de in ori cânepă ca să aibă ce toarce şî ţăsă pântru casă.

Noa vezi tu dragă fătucă, Dumnezeu ne dă de tăte, ne treb'e numa' un ptic de voinţă şî un strop de sudoare şî avem cele de trebuinţă. Ş-amu du-te că vine mă-ta c-o joardă şi te snopeşte-n bătaie!

— Lele Floare, mulţam de poveste, da' mâine mă înveţi să meliţ, c-amu ştiu...

— Lasă draga lelii că-i învăţa, ai vreme! Tu învaţă să citeşti. Mai târzâu în aii care zin ti-i-nvăţa tu sângură.

În Valea Sasului totul era limpede ca apa pârâului ce vine din munţii care străjuiesc drumul croit de-a lungul apei. Muncă trudnică, nimic nu era de-a gata. De fapt, totul era o taină ce reda ca-ntr-o oglindă fermecată dârzenia, puterea de a ierta, toleranţa, ne-ngâmfarea şi buna cuviinţă a oamenilor acelui loc. Lelea Ioană a Lalului, femeie harnică, dar fără noroc, spuneau babele-n colţul pânzăturii, mi-era dragă. La ea mă lăsa mama când pleca la oraş sau în satul vecin, la rude. Era socăciţa satului şi, când avea timp, ţesea zgărdane din mărgele mici, colorate – bijuterii purtate la gât de fete-n sărbători. Avea ochii slăbiţi şi mă ruga să-i înşir mărgelele pe aţă. Cu vremea, după ce-am prins meşteşugul, m-a lăsat să fac şi eu.

— Lele Ioană, pe tine cine te-o învăţat, o altă lele?

Râdea, râdea cu sufletul, cu ochii în timp ce-mi spunea:

— Totul e tradiţie, am moştenit de la mama şi de la bunica. Tradiţia... de aia-s socăciţă. După ce m-am făcut măricea, mama m-o dus cu ie să pregătim mâncarea pentru nunţi şi botejuni, acolo unde ne chemau. După ce mama o slăbit, m-am dus singură... Ehei! Am fo' tânără şi la o nuntă-n Poieni l-am cunoscut pe bade-tu Lalu. Lungi-ar Dumnezău zilele să apuce să mai zie şi acasă...

Badea Lalu era la închisoare, dar nu ştiam atunci, lumea vorbea despre el cu respect. Aveam să înţeleg mai târziu, nu a fost criminal ori tâlhar. A fost închis cu încă câţiva din sat pentru că s-au opus colectivizării. Tot satul s-a opus, numai că nu era să-i închidă pe toţi, femei şi bărbaţi deopotrivă. I-au închis pe cei mai hotărâţi şi respectaţi dintre săteni. A fost să fie şi badea Lalu printre ei...

— Lele Ioană, da' cum îi la nuntă? Cum o să ştiu când mă mărit?!!!

— Creşti tu întâi... îi şti când ţi-o zini orânda. Tăte la timpul lor, treabă mai întâi să-nveţi să coşi, să teşi, să-nţelegi rostul şi mersul. De la cin'şpe ani la douazăci ai timp să-ţi afli sortitu'... Nu-mi fac grijă că o trece vremea şi-i rămâne fată bătrână, pre' eşti iute ca prisnelu' şi fecioraşi or hi bugăţi buni de însurat... doară nu ţi loa unu tomnatic de trizăci ca Parasca lu' Grigore a Mucului...

O priveam întrebător, nu prea înţelegeam. Nu prinsesem încă rostul şi mersul vieţii. Noroc că Ioana Lalului odată pornită pe povestit, nu se mai oprea – de aceea mi era dragă: învăţam, desluşeam rostul, viaţa satului. În bună măsură, cu ajutorul ei am descâlcit taina ceremonialului tradiţional, implicaţiile sociale, comportamentul adecvat conform categoriei sociale, de neam, de stare materială, în modul cel mai simplu şi deschis. Toate aveau sens, obiceiurile încărcate de semnificaţii îşi urmau ritualul.

— Şi cum ţ-am zâs, Parasca s-o încrezut, oricâţi o peţit-o n'o fo' pă măsură: ba că unu-i calic, ba că altu' nu joacă bine... toane de fătucă proastă. L'o aşteptat pă Gheorghe-a Roşului să zie de la oraş. Da Gheo' o făcut şcoală, nu mai zine-napoi pă aste dâmburi.

L-ar fi luat pă Văsălie a Roşului, frati-su, da' aista vre' să se călugărească, doară ştii, o fo' cu mă-ta la monastire la Rohia!... Săraca lel-ta Floare, rămâne singură la bătrâneţe fără-un sprijin... doi feciori... n-o vrut prunci, de făcea şi ea batăr cinci-şase, nu zic opt ori zece ca a lu' Colindău ori a Mucului. Ea, nu! că-i bugăt doi... Se ştimbă lumea tu fătucă! Ajunge şi la noi... Da' tu, auzi-mă!!! ... nu uita colbu' de pe uliţă şi iarba de pe dealuri... nici hoarele, nici truda noastă când îi hi departe. Că şi tu ti-i duce, am auzât-o pă Onica când i-o zis mă-ti: "Du-o, Marie, la şcoală, du-o la oraş!"

— Nu cred, lele Ioană, da' nici nu vreau să plec. Mi' drag aici! Şi de m-oi duce, tot zin înapoi, nu plec de tăt. Spune-mi mai bine de Parasca, cum o fo' şi când îi nunta?

— Păi cum să hie, bocotană cum îi, mă-sa i-o făcut rânduri de zadii din lână şi fitău cu vârste negre cu roşu ori pă galben, apoi sumne din păr, tăt câte tri' odată o dus la săboită la cusut. O pregătit-o de fetie lungă, până o rămas bătrână. Amu-i bun şi cine-o cere. Că în câşlegile de mai an n-o peţit-o nime'. Moare mă-sa de ruşine când aude strâgăturile la joc dumineca, ori la nunţi.

— Ce strâgături lele, că io n-am fo' la nuntă?

— Da-păi cum îi cade când îi strigă fetele şi feciorii la joc!!!

 

"Mărită-te tu Para', c-ai rămas fată bătrână
Ai purtat straturi de flori şi cinci rânduri de feciori
Lăsa locu' la cocoane:
Că fata care alege,
Până la urmă culege!"

Continuare în numărul viitor »

 

 

sus

PINTEREST
pxtr pxtr
pxtr
 MASS-MEDIA
 Publicaţii
CURIERUL ARMATEI   ORIZONT MILITAR   ÎN SLUJBA PATRIEI
 
pxtr
 MASS-MEDIA    
 Emisiuni radio teritoriale
CRAIOVA   CLUJ
     
IASI   TIMISOARA
     
pxtr pxtr
 FUNDAŢIA "SFÂNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE,
 PURTĂTORUL DE BIRUINŢI"
 FUNDATIA SF. GHEORGHE
pxtr

 

Webdesign: Dragoş ANGHELACHE