PUBLICAŢIE EDITATĂ DE STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

rft
smft
ISSN 1842-3817
Acasa Eveniment Stop-cadru in Fortele Terestre Teatre de operatii Oameni sub arme Alma mater Traditii militare si cultura Tehnica militara si armamente Sport in fortele terestre Galeria foto Mass-media teritoriala Contact RFT Arhiva RFT
Revista forţelor terestre Biblioteca virtuală Semnal editorial Newsletter

SEMNAL EDITORIAL

TRANSFĂGĂRĂŞANUL, AŞA CUM A FOST

Autor: colonel Ion BRATU

 

150 de ani de existenta a artileriei

 

 

PREFAŢĂ*

Despre Transfăgărăşan ar fi foarte multe de spus.  Au spus şi alţii înaintea mea: regretatul gl. bg. Nicolae Mazilu, gl. bg. conf. univ. dr. Mircea Vladu, col. Eugen Boc, istoricul Eugen Petrescu, col. (rz.) Ion Bratu şi alţii. Epopeea  Transfăgărăşanului a fost descifrată !!!

 

De-a lungul a patru ani şi jumătate, construcţia drumului transfăgărăşan – grandioasă epopee a confruntării dintre om şi natură – a conturat, din nou, cu mare forţă, neasemuitele virtuţi morale ale militarului român. Această epopee a României a fost înfăptuită şi de geniştii vâlceni. Aceştia au dăltuit în cremenea stâncilor nu numai o remarcabilă operă tehnico-inginerească, ci şi profilul înălţător, anonim al genistului-constructor, una dintre valenţele armei geniu, care simbolizează unitatea indisolubilă dintre cele două majore activităţi ale regimului trecut: construcţii şi apărare.

Construcţia drumului transfăgărăşan, misiune încredinţată structurilor de geniu, a fost de o complexitate ieşită din comun. Există o deplină convingere că geniştii, ca şi militarii din alte arme, vor fi fost la înălţimea misiunii primite. Şi au fost !!!

Astfel, pe ambii versanţi ai Munţilor Făgăraşului s-au adunat mii şi mii de oameni, din mai toate judeţele ţării, aparţinând unor generaţii diferite, având multiple profesii, dar un singur gând, un singur ideal: dorinţa de a participa la făurirea unei opere fără seamăn. Deşi nu intuiau încă greutăţile enorme care-i aşteptau, toţi au venit atunci, la începutul anului 1970, cu o oarecare sfială, conştienţi că muntele nu se va lăsa înfrânt cu uşurinţă. Viitorul avea să le dea dreptate. Până la sfârşitul existenţei şantierului  Transfăgărăşan, muntele s-a împotrivit, nu rareori cu violenţă, cutezătorilor care s-au încumetat să-i schimbe formele, să cioplească în stâncile sale, neatinse de nimeni din îndepărtatele ere geologice.

10 martie 1970 va rămâne o zi memorabilă, consemnată în istoria milenară a patriei. Este ziua în care s-a început construcţia căii de comunicaţie rutieră ce avea să străbată Munţii Făgăraşului între judeţul Sibiu şi judeţul Argeş, unind Transilvania cu Muntenia, un drum ce urma să se întindă pe o distanţă de 90,167 km.

În acea zi de martie s-a dat semnalul începerii confruntării directe om-munte, când pe şantierul "Nord" militarii au pornit asaltul muntelui, construcţia drumului pe un singur fir de circulaţie de la Glăjărie în amonte. Şi lucrările au continuat, făcând din Transfăgărăşan o capodoperă în domeniu, care rivalizează cu unele şosele din Alpi, căci peisajul ce-l oferă este unic în Europa. Parafrazându-l pe regretatul gl. bg. Nicolae Mazilu – unul din artizanii construcţiei Transfăgărăşanului – spun şi eu: "Este păcat să mori fără să fi văzut Transfăgărăşanul!".

Această construcţie uriaşă, din care peste 50% e dăltuită în stâncă, având cota maximă de 2 042 m la intrarea în tunelul lung de aproape un kilometru, situat între vârfurile Capra şi Paltinul, şi care se întinde pe margini de prăpăstii, ar fi fost normal să se realizeze în câteva zeci de ani. Dar lucrarea s-a terminat în doar patru ani şi jumătate! Activitatea desfăşurată acolo nu a însemnat numai muncă de rob şi spaimă, ci şi muncă inginerească, cu satisfacţii şi clipe de fericire, cu stimulente morale şi financiare, fără de care nu ar fi fost loc pentru entuziasm şi abnegaţie. Construcţia  reprezintă una dintre cele mai elocvente expresii ale forţei de creaţie de care dispune poporul român.

Tot în martie a aceluiaşi an au început lucrările şi în zona de sud a Transfăgărăşanului, cu obstacole asemănătoare sau chiar mult mai grele, dar nimeni nu a dat înapoi. Merită amintite unele puncte ale traseului, a cărui istorie e diferită de cealaltă: Coada Lacului Vidraru, Podul Caprei, Garnizoana de Sus (cum i se mai spunea taberei de la Glăjărie), Piatra Albă, Cabana Bâlea Cascadă, Valea Ciutei, Piatra Dracului, Piscul Negru, Poarta Întâlnirii, Căldarea Bâlei, Poarta Geniştilor şi multe altele.

Se poate spune că măreţia unei naţiuni este dată şi de grandoarea lucrărilor născute ca rod al angajării fizice şi ingeniozităţii membrilor ei.

Aici, pe Transfăgărăşan, natura s-a împotrivit, de multe ori neiertător, omului făurar şi străduinţelor sale. Nu o dată, ci de zeci, de sute de ori, ceea ce se făcea ziua se năruia noaptea. Viituri, ebulmenţi, mase de stâncă sau  pământ acopereau când o porţiune, când alta a drumului, astupau şanţuri, distrugeau maşini, prăbuşeau zidurile de sprijin. Dar, cu toată forţa sa distrugătoare, natura n-a putut înfrânge voinţa constructorilor genişti. Încetul cu încetul, drumul începea să înainteze, să urce spre creste, pe ambii versanţi ai munţilor.

În septembrie 1974, după patru ani şi jumătate, era linişte pe Transfăgărăşan. Exploziile nu mai muşcau din trupul muntelui. Uruitul buldozerelor nu se mai auzea pe văi şi pe creste. Transfăgărăşanul devenise o realitate! Se dăltuise în piatră un drum de vis, încununând epopeea unei impresionante încleştări, a unei îndârjite bătălii cu natura, ai cărei eroi principali, alături de constructorii civili, au fost şi geniştii vâlceni. Cu forţa pe care a dat-o iubirea de patrie, cu tăria diamantului ce taie şi oţelul, cu precizia bijutierului care filigranează aurul, ei au gravat pe versantele carpatine un drum ce a rămas un impresionant monument al civilizaţiei româneşti.

Este o lucrare care ne încântă privirile, ne bucură sufletele şi ne face să ne simţim, încă o dată, mândri că minţile şi mâinile românilor au făcut-o să se ivească şi au încadrat-o într-un peisaj natural de o frumuseţe sclipitoare.

Sunt mândru că la realizarea acestui obiectiv strategic au participat militarii români, dar şi de faptul că o contribuţie importantă au avut-o geniştii vâlceni, a căror tradiţie o ducem astăzi mai departe.

Cinste lor!!!
Lauri şi flori!!!
Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt printre noi!!!

 

NOTE:
pxv

sus

 

 

URMARESTE-NE ŞI COMENTEAZĂ
Follow Me on Pinterest

pxtr pxtr
Webdesign: Dragoş ANGHELACHE