Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE
ISSN 20665-4022

|
|
|
|
|
|
 
 
 
 

 
 

PROBLEMATICA SECURITĂŢII GLOBALE ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRILOR ACTUALE DIN MEDIUL INTERNAŢIONAL (9)

Dipl. dr. ing. Mariana ANCUŢ

 

 

urmare din (urmare din nr. 1/2011)

Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.)

Este una din cele mai importante organizaţii. A fost înfiinţată la Addis Abeba, la 25 mai 1963, iar membrii săi sunt toate statele de pe continentul african şi de pe insulele adiacente, cu excepţia Marocului, care şi-a suspendat temporar participarea datorită problemei Saharei Occidentale (pretenţia asupra teritoriului Republicii Sahrawi), dar care totuşi îşi păstrează statutul special şi facilităţile acordate membrilor plini. Marocul este susţinut în pretenţiile sale de LSA şi alte 25 de state. Practic, Marocul administrează cea mai mare parte a teritoriului, o mică parte fiind sub controlul guvernului Republicii Arabe Democrate Sahariene, guvern aflat în exil.

Obiectivele organizaţiei sunt:

– Promovarea unităţii şi solidarităţii statelor africane.
– Intensificarea cooperării pentru o viaţă mai bună.
– Apărarea suveranităţii, integralităţii teritoriale şi a independenţei.
– Eradicarea oricăror forme de colonialism.
– Promovarea cooperării internaţionale pe baza Cartei ONU şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Principalele instituţii ale OUA sunt:

– Adunarea şefilor de stat şi de guvern.
– Consiliul de miniştri.
– Secretariatul general al organizaţiei.
– Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj.
– Comitetul coordonator pentru mişcările de eliberare naţională din Africa.
– Opt comisii specializate.

UA a avut o intervenţie militară în 2003 când o forţă multinaţională de menţinere a păcii, formată din militari din Africa de Sud, Etiopia şi Mozambic, a fost dislocată în Burundi pentru implementarea acordurilor de pace. În cursul anului 2006 crizele cu care UA se confrunta erau[1]:

– războiul civil din Algeria;
– războiul civil din Casamance (Senegal);
– războiul dintre Ciad şi Sudan;
– al doilea război congolez;
– războiul civil somalez;
– conflictul sudanez dintre Nord şi Sud;
– războiul civil din Coasta de Fildeş;
– criza politică din Zimbabwe.

Problemele curente cu care se confruntă UA sunt:

– sănătatea: malaria şi HIV;
– regimurile nedemocratice şi războaiele civile;
– îmbunătăţirea standardului de viaţă;
– foametea, deşertificarea, protecţia mediului etc.

În prezent, este în desfăşurare un plan pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Africane, bazat pe o monedă unică, termenul de realizare a proiectului fiind 2023.

Aşa cum se poate observa, exceptând marile organizaţii (ONU, NATO, UE), celelalte organizaţii au avut o activitate ascendentă. Dacă iniţial s-au constituit pentru discutarea problemelor economice, financiare, sociale sau culturale, în foarte scurt timp acestea au devenit foruri în care se discută probleme din domeniul securităţii. Dovadă sunt activităţile militare desfăşurate în comun dar şi constituirea instituţiilor care au impact asupra securităţii globale (care vizează terorismul, traficul de armament, crima organizată etc.).

Trebuie să menţionăm că, pe lângă aceste organizaţii internaţionale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale ocupă un rol deosebit de important. Premisa de la care trebuie să pornim este aceea că procesul de glo-balizare este cel mai important factor în transformarea mediului de securitate. Prin urmare, pentru a face faţă provocărilor, statele au creat instituţii suprana-ţionale, cu propria sa politică şi propriul său corp administrativ şi financiar (Organizaţia Mondială a Comerţului, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional etc.). De asemenea, multe organizaţii neguvernamentale (ONG) ce acţionează în cele mai diferite domenii au primit recunoaştere oficială din partea instituţiilor internaţionale guvernamentale precum ONU (organizaţia Green Pace, Amnesty Internaţional etc.). Mai mult, o parte din aceste ONG-uri sunt în curs de a obţine dreptul de reprezentare oficială în cadrul procesului de deliberare şi luare a deciziilor în cadrul ONU. Se poate lua în calcul faptul că procesul de globalizare măreşte nevoia de protecţie a populaţiei datorită incapacităţii statutului de a răspunde acestei cerinţe, dar şi faptul că globa-lizarea reduce puterea politică a statutului asupra domeniilor în care operează ONG-urile.

Iniţiative de securitate

În ceea ce priveşte iniţiativele de pace şi cooperare regională şi zonală în Europa, nu puţini sunt analiştii care consideră că reala cooperare regională şi zonală, mai ales în Europa de Sud-Est, a început abia în perioada 1993-1995[2]. Putem enumera aici: Iniţiativa Central-Europeană (ICE), Acordul/ Spaţiul Central European de Liber Schimb (CEFTA), Cooperarea Economică a Mării Negre (OCEMN), Cooperare Balcanică/ Procesul de Cooperare Sud-Est Europeană (SEECP), Procesul de stabilitate şi bună vecinătate în sud-estul Europei (procesul Royaumont), Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), Reuniunile Miniştrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM) pentru dimensiunea de apărare şi încredere reciprocă, Procesul de Cooperare Dunăreană etc.

Dintre acestea, SEECP, considerată continuatorul cooperării balcanice iniţiate de Nicolae Titulescu în perioada interbelică, promovează puternic relaţiile de bună vecinătate, stabilitate şi cooperare în zona de sud-est a Europei.

Procesul Royaumont reprezintă o iniţiativă franceză pentru dezvoltarea cooperării în domeniul democratizării şi societăţii civile lansată oficial cu prilejul semnării Acordului de pace în Bosnia-Herţegovina din 1995. Asemănător, PSESE este o iniţiativă lansată de Germania, în 1999, la reuniunea de la Luxemburg, pe fondul crizei din Kosovo. Acest Pact de stabilitate prezintă o importanţă deosebită datorită faptului că activitatea sa este sprijinită de ONU, OSCE, UE, NATO, Consiliul Europei şi Procesul Royaumont pentru cooperare în domeniul democratizării şi societăţii civile şi este complementar celorlalte iniţiative precum SECI, OCEMN, ICE, CEFTA sau SEDM.

SECI reprezintă o structură regională care urmăreşte să încurajeze dialogul şi cooperarea în spaţiul balcanic şi soluţionarea pe cale paşnică a litigiilor prin susţinerea unor proiecte de cooperare economică şi comercială de tip transfrontalier şi subregional.

OCEMN nu este o organizaţie de securitate regională dar structurile sale funcţionale şi-au dovedit utilitatea printr-o serie de modalităţi: economică, ecologică, militară. Activităţile sale sunt sprijinite de către OSCE, ONU, CEE, FAO, WMO etc. Din păcate, au apărut o serie de dificultăţi în împlinirea obiectivelor propuse datorită poziţiei de „abţinere" practicată de unii membri: Turcia, Rusia, Ucraina. Problema care se ridică este cea a Mării Negre, care este o situaţie strategică specială, în fond, este o mare semi-închi-să, cu resurse naturale mai mici decât a Mării Caspice, dar care a fost mai întotdeauna în umbra zonelor conflictuale. Discuţia porneşte de la conceptul înaintat de Mackinder de „heartland" şi de zona Eurasiei. Conform acestuia, „heartland-ul se întinde de la ţărmurile Oceanului Arctic la deserturile Asiei Centrale şi, spre vest, până la un aliniament care se situează undeva între Marea Baltică şi Marea Neagră"[3]. Iniţial acesta a corespuns cu „teritoriul URS S pe axa Strâmtoarea Bering-România, tangentă la spaţiul mongol şi, la 5 000 de kilometri de Strâmtoarea Bering, perpendiculară pe fluviul Ienisei"[4]. Studiul istoriei a relevat că, în general, marile confruntări s-au derulat pe „intersecţia axei foaierului perturbator (Marea Caspică, Manciuria - Balcani), cu axa Marea Baltică - Golful Persic. Această intersecţie se produce în zona Mării Negre"[5]. Prin urmare, Marea Neagră joacă un rol important în cadrul acestui coridor. Pe de altă parte, Marea Neagră uneşte şi separă două religii şi două mari mentalităţi: ortodoxia (România, Bulgaria, Ucraina, Rusia, Georgia) şi islamismul (Turcia şi o parte din Caucaz). Organizaţiile economice şi structurile militare din zonă încearcă să creeze un echilibru între presiunile externe şi cele interne.

BLACKSEAFOR este un parteneriat militar regional care reuneşte nave ce aparţin tuturor forţelor navale ale ţărilor riverane Mării Negre. Poate fi pusă la dispoziţia ONU, OSCE sau a altor iniţiative regionale pentru misiuni stipulate în Acordul de constituire, dar numai pe baza acordului tuturor membrilor.

SEDM a fost iniţiată de NATO în 1996 şi a vizat de la început colaborarea în domeniul militar. Graţie acestui acord este constituită Brigada Sud-Est Europeană (SEEBRIG) ca forţă terestră „la chemare", compusă numai din trupe de uscat, aproximativ 4.000 militari, disponibilă pentru angajarea în eventualele operaţii de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, de sprijinire a păcii sub mandat ONU sau OSCE sau UE.

ICE reprezintă o formă flexibilă şi pragmatică de cooperare interzonală şi interregională. Datorită componenţei sale, având ca membri state NATO şi UE, state membre CEFTA şi state ex-sovietice, activitatea sa, în principal, constă în punerea în practică a anumitor proiecte din cadrul PSESE.

SSEI a fost lansată în 1999, la Summitul de la Washington, în scopul promovării cooperării regionale şi stabilităţii pe termen lung în regiune. O realizare importantă o reprezintă documentul South Eastern Europe Common Assessment Paper on Security Challenge and Opportunities (SEECAP). Activitatea grupului a oferit o platformă de cooperare între NATO şi PSESE, în special în domeniul reconversiei bazelor militare şi personalului militar.

În urma reuniunii din 2004 de la Bruxelles, Consiliul European a aprobat „Parteneriatul strategic dintre Uniunea Europeană, regiunea mediteraneană şi Orientul Mijlociu", iniţiativă care viza nu numai construirea dimensiunii euroasiatice (atât de dorite de geopoliticieni) sau numai extinderea influenţei europene în zonă, ci crearea unui spaţiu extrem de important pentru securitatea şi stabilitatea planetei. Această acţiune va constitui baza contribuţiei complementare la iniţiativa denumită „Marele Orient Mijlociu", lansat de SUA în cadrul G8. Important este că aceste iniţiative au trasat direcţii de acţiune şi au luat în considerare particularităţile şi nevoile fiecărei ţări din regiune, fără ca obiectivul general să fie acela de a aplica o metodă unică.

Trebuie punctat faptul că ţările din zona orientală se confruntă cu probleme care le privesc pe majoritatea dintre ele şi care sunt cunoscute şi cuprinse în Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Obiectivele propuse în cadrul acestor parteneriate preconizează că problemele care se ridică să fie rezolvate prin cooperare cu Rusia şi alţi actori interesaţi de regiune şi din regiune. UE a demonstrat că nu a utilizat încă toate instrumentele de care dispune pentru reglementarea conflictelor regionale orientale pentru că este vorba de un spaţiu care a fost sub ocupaţie europeană, iar multe resentimente şi divergenţe îşi au originea în măsurile luate pe acea vreme. Politica Europeană de Vecinătate (PEV), unul din obiectivele principale ale Strategiei Europene de Securitate, este unul din instrumentele la care ne-am referit.

În 2006 s-a stabilit încheierea unor planuri de acţiune cu Armenia, Azerbaidjan, Egipt, Georgia şi Liban, în completarea celor deja încheiate cu Israel, Iordania, Moldova, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Tunisia şi Ucraina. Programele de vecinătate INTERREG, Tacis, Cards, Meda, Phare, CBS au fost modalităţile prin care statele membre PE V au primit ajutor pentru dezvoltarea relaţiilor de cooperare în cele mai diverse domenii, în Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, la art. 57, este prevăzută „posibilitatea ca Uniunea să încheie şi să pună în practică acorduri specifice în cadrul politicii de vecinătate"[6]. Specific este faptul că aceste acorduri nu pot fi încheiate decât după ce cadrul existent al actualelor relaţii va fi depăşit, creându-se posibilitatea integrării noilor obligaţii, iar politica de vecinătate nu înlocuieşte Acordul de Asociere, Acordul de Parteneriat şi Cooperare sau Procesul de la Barcelona.

O altă componentă a politicii de vecinătate a reprezentat-o ajutorul financiar, în cazul Rusiei şi statelor CSI - programul TACIS, iar pentru ţările mediteraneene - programul MEDA. Valoarea sprijinul financiar s-a ridicat, în perioada 2000-2003, la 3 716,10 milioane euro. În propunerile pentru perioada financiară 2007-2013, Comisia Europeană include instrumentul de vecinătate între cele şase instrumente financiare menite să opereze în domeniul relaţiilor internaţionale: instrumentul de preaderare, parteneriatul de vecinătate, instrumentul de dezvoltare a cooperării şi de cooperare economică, instrumentul de ajutor umanitar, asistenta macro-financiarăşi instrumentul pentru stabilitate[7].

Referitor la statele din Orientul Mijlociu, acestea (economic vorbind) se pot împărţi în state bogate şi state mai slab dezvoltate, criteriul de departajare fiind resursa de petrol, în domeniul politic, Liga Arabă asigură coordonarea consultărilor politice ale statelor membre şi le sprijină acţiunile comune la nivel regional şi internaţional. Liga Arabă a fost interlocutorul CE în cadrul dialogului euro-arab, iar în domeniul apărării aplică prevederile „Convenţiei asupra apărării comune şi a cooperării economice" din 1950.

Existenţa atâtor organizaţii şi iniţiative de stabilizare şi securitate pe plan global ar trebui să inducă o anumită certitudine privind reducerea riscurilor reale cu care ne confruntăm. Din păcate, globalizarea nu s-a extins într-o aşa măsură încât să existe un indice al valorilor uniformizate şi unanim acceptate, precum şi un sistem educaţional care să creeze o percepţie comună a evenimentelor globale. Aceste discrepanţe, corelate cu decalajul economic existent între Occident şi Orient generează conflicte care nu pot fi controlate şi nici rezolvate în mod obişnuit. De aceea nu este greşit să spunem că viitorul relaţiilor internaţionale şi al securităţii internaţionale este practic o competiţie între, pe de o parte, capacitatea şi abilitatea statelor de a-şi concentra forţele în cadrul eforturilor de cooperare bi- şi multilaterale şi, pe de altă parte, tendinţa lor istorică de a se afla în competiţie şi de a lupta unele cu altele[8].

Sisteme de apărare colectivă

Conceptul de sistem de securitate a apărut practic din momentul în care popoarele au realizat că nu se pot apăra, că nu-şi pot îndeplini dezideratele privind securitatea naţională, nu pot preveni sau nu pot respinge agresiunea. Statele au decis crearea unor organizaţii care să funcţioneze în baza unor principii şi norme, să dispună de instrumente specifice, şi mai ales să aibă structuri proprii.

Actualmente, sistemele de apărare colectivă sunt reprezentate de instituţiile şi organizaţiile internaţionale şi regionale existente, precum: ONU, NATO, OSCE, UE, LGA, UA etc. Pentru ca un stat să poată să se considere apărat în mediul actual de securitate, el este obligat să adere la structurile de securitate existente, singurele care pot identifica pericolele la adresa securităţii globale. Evident că şi aceste organizaţii sunt supuse transformărilor şi trebuie să se adapteze la noile situaţii. Am arătat cum de la 37 de organizaţii existente în 1909, numărul acestora a ajuns la 5 472 în 1997. Colaborarea între aceste organizaţii cuprinde absolut toate domeniile în care există probleme globale prioritare: de la domeniul economic, până la domeniul militar sau domeniul păcii. Din numărul total al organizaţiilor, 96% sunt neguvernamentale şi doar 4% sunt interguvernamentale, dar acestea sunt cele mai importante deoarece reprezintă statele, iar statul a rămas încă un actor internaţional de primă mărime.

Dacă ar fi să analizăm simplist modalitatea de acţiune a acestora, putem spune că pacea, ca deziderat al securităţii, se poate obţine în două modalităţi: prin folosirea forţei militare sau prin diplomaţie, cu toate formele acesteia de manifestare. Abordarea politică presupune menţinerea securităţii naţionale şi internaţionale prin dreptul internaţional, prin organizaţii internaţionale, prin procesul de integrare şi prin democratizare. Abordarea militară presupune formarea alianţelor, asigurarea menţinerii echilibrului puterii şi prin controlul înarmărilor.

Procesul de instituţionalizare globală în domeniul securităţii a fost o încercare a statelor la tranziţia mediului internaţional, deşi există o serie de riscuri externe şi interne. Riscurile externe presupun globalizarea fenomenelor locale şi regionale şi care, de la stadiu naţional, ajung să devină fenomene internaţionale. Menţionăm aici terorismul, migraţia, crima transfrontalieră, transferul de armament etc. Riscurile interne se referă la faptul că, deşi caracterul actorilor internaţionali se schimbă, suveranitatea naţională va rămâne principalul subiect atât de negociere, cât şi de disensiune.

Relaţiile internaţionale care au fost tradiţionale în perioada Războiului Rece se transformă şi decad. Din această perspectivă, în cadrul organizaţiilor internaţionale au avut şi au loc reforme instituţionale majore.

În cadrul NATO şi UE au loc schimbări semnificative în cadrul mecanismelor instituţional-decizionale, în timp ce la ONU, OSCE şi CE transformările sunt parţiale, nereuşindu-se deloc să se ajungă la un consens datorită intereselor naţionale diferite. Este adevărat că ele vor continua să ofere un sprijin politic şi umanitar atât la NATO, cât şi la UE, dar realizarea unui sistem de apărare global presupune realizarea aceloraşi transformări în toate verigile internaţionale.

Astfel, NATO va introduce noi elemente în politica sa, precum:

– apărare colectivă pentru toţi membri săi;
– capacităţi noi militare;
– noi misiuni;
– noi membri;
– parteneriate întărite;
– capabilităţi europene.

Problema cu care se confruntă NATO este preponderenţa leadership-ului american atât ca pondere politico-militară, cât şi din punct de vedere tehnologic şi al sarcinii bugetare. Pe de o parte, SUA au dorit ca UE să-şi asume o parte din sarcina bugetară, să-şi asume mai mult din povara financiară a apărării colective şi un rol mai mare în asumarea responsabilităţii în menţinerea stabilităţii din Europa. Pe de altă parte, SUA au reacţionat extrem de nefavorabil în momentul apariţiei pilonului de securitate european care acţionează independent de NATO şi separat de parteneriatul cu SUA. De această situaţie nu este deloc străină Franţa care, ca şi pe vremea generalului de Gaulle, reacţionează extrem de virulent faţă de pretenţiile Alianţei, dar mai ales cu precădere faţă de cele americane. Fără sprijinul european, Franţa a dat înapoi, dar numai pentru a fi gata la momentul oportun. De aceea, Alianţa a decis realizarea unui compromis: susţinerea construcţiei (PESC), respectiv (PESA) în schimbul menţinerii coerenţei şi convergenţei intereselor proprii. Mai exact, Alianţa lasă ca UE să dispună de disponibilităţile militare ale NATO, cu condiţia menţinerii comenzii şi controlului american. Este normal dacă ne gândim că anul 1990 a reprezentat un moment de cotitură pentru Alianţă. Dispariţia „marelui inamic" din est ducea la pierderea raţiunii existenţei sale şi, în plus, din apărător se transforma în inamic, dat fiind potenţialul militar de care dispunea, în prezent, NATO se confruntă cu serioase probleme datorate schimbărilor europene. Instituţionalizarea PESA şi creşterea importanţei strategice a UE este considerată de mulţi dintre analiştii politici şi militari ca tentative de echilibrare a SUA pe plan mondial. Un semn în acest sens a fost reacţia Franţei şi Germaniei în momentul intervenţiei SUA în Irak.

Din păcate, atât NATO cât şi SUA nu realizează că acţiunile Alianţei timp de cinci decenii nu sunt o justificare în transformarea lor în factor de unică decizie, politica lor devenind net unilaterală. La aceasta se mai poate adăuga diferendul cu ONU privind obligaţiile financiare neachitate, opoziţia faţă de crearea Forţei Europene de Reacţie Rapidă, opoziţia faţă de deciziile Curţii Penale Internaţionale şi, mai ales, invocarea „diplomaţiei preemtive" în justificarea intervenţiilor agresive contra statelor pe care le considera ca fiind periculoase (rogue state), în plus, politica SUA devine tot mai agresivă şi, mai ales, vizibilă pentru întregul mapamond: refuzul semnării Tratatului privind Minele Antipersonal, refuzul ratificării Acordului de la Kyoto, respingerea în 1998 a Tratatului Comprehensiv privind Interzicerea Testelor Nucleare (CTBT). Prin urmare, relaţia NATO cu UE poate fi considerată la acea dată ca fiind critică. Aranjamentele Berlin-Plus ar putea să reprezinte un debuşeu pentru relaţiile dintre cele două organizaţii.

Pe de altă parte, UE este condiţionată, din punct de vedere geopolitic, de o diversitate fără precedent de probleme, mare parte din ele apărute după Războiul Rece, dar care existau cu mult înainte. Lărgirea UE a trezit multe anxietăţi în Occident. Unul din răspunsurile UE a fost transformarea migraţiei şi a crimei organizate în probleme prioritare pe agenda sa, dat fiind că „principala linie de apărare contra instabilităţii, contra prăbuşirii ordinii şi legii este controlul frontierelor"[9]. Din păcate, UE a sesizat că lărgirea implică şi apariţia de diviziuni geopolitice, care sunt posibile conflicte viitoare, pentru că aderarea la noua uniune presupune asumarea de către noii veniţi a valorilor politice europene, a reformelor economice structurale, condiţiile de admitere fiind cu mult mai aspre decât cele care au fost aplicate la cele zece state central şi est-europene. Politica UE faţă de zone care sunt în afara ariei europene dar care doresc aderarea sunt marcate de o stare de incertitudine şi insecuritate. Strategia adoptată arată cu aceste teritorii sunt considerate ca certe surse de ameninţări transfrontaliere. Politica de securitate a UE a arătat că se aplică o securizare „în cercuri", adică pornind de la securizarea nucleului şi apoi a vecinătăţilor apropiate. O Europă lărgită înseamnă găsirea unei metode de „disciplinare" a marginilor Uniunii, având în vedere diferenţele substanţiale existente între nucleu şi regiunile marginale din est şi sud.

Concluzionând, putem spune că există în prezent trei elemente definitorii pentru actualul sistem de apărare colectivă. Un element îl reprezintă constituirea de noi parteneriate de securitate în scopul acoperirii golului lăsat de dispariţia Tratatului de la Varşovia, iar doilea element îl reprezintă tendinţa crescută a Alianţei de a folosi forţa pentru gestionarea crizelor sau conflictelor dar şi în operaţiunile de stabilizare din Balcani şi Asia Centrală. Ultimul element, al treilea, este şi cel mai important, deoarece se referă la restructurarea forţelor rămase din timpul Războiului Rece printr-un program extrem de ambiţios.

Mediul internaţional de securitate

În opinia noastră, la începutul secolului XX, intensificarea competiţiei militare la nivel global şi extinderea accentuată a reţelelor europene de putere militară au condus la comprimarea spaţiului conflictual extins într-un spaţiu operaţional unic, ce avea să se sfârşească o dată cu încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Deoarece marile puteri aveau posibilitatea de a exercita un control activ asupra mediului lor operaţional comparativ cu statele-satelit, fiecare regiune era angrenată într-un sistem de relaţii mutuale şi de securitate care, lipsit fiind de mecanisme instituţionale eficiente de gestionare a conflictelor, putea oricând să genereze situaţii acute, cu urmări de cele mai multe ori dezastruoase (de exemplu, războiul izbucnit în anul 1914, extins dincolo de graniţele Europei Continentale). Această extensiune fără precedent a mediului operaţional a fost influenţată semnificativ de cel puţin trei factori:

• Încă de la izbucnirea războiului au fost implicate în mediul operaţional posesiunile imperiale de importanţă strategică, ostilităţile extinzându-se din Europa în Africa şi Orientul Mijlociu.

• Industrializarea în continuă ascensiune a schimbat natura războiului, fiind necesară o imobilizare totală a resurselor umane şi materiale atât la nivelul naţiunilor, cât şi transnaţional.

• Amplasarea războiului a făcut ca alianţele să aibă un rol esenţial, funcţionând ca mecanisme instituţionale de coordonare şi organizare a efortului de război la scară internaţională.

Prin urmare, mediul operaţional a căpătat o extindere geografică apreciabilă, demonstrând faptul că înfruntarea nu se mai desfăşura doar la nivelul forţelor militare pe câmpul de luptă, la dimensiuni reduse, marcând momentul de început al războiului total sau al perioadei conflictelor globale.

Cel de Al Doilea Război Mondial a reprezentat, în opinia lui Hobsbawn, „o catastrofa umană globală"[10], mediul operaţional extinzându-se pe cuprinsul tuturor continentelor şi oceanelor, exceptând America Latină şi partea de sud a Africii. Doar câteva state nu au fost angajate, direct sau indirect, în alianţele create, din moment ce eforturile de război presupuneau o mobilizare masivă de resurse umane şi materiale, justificând pe deplin afirmaţia lui Troţki: „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el"[11], organizarea pentru război „la nivel transnaţional luând o formă mult mai completă şi efectivă decât se făcuse vreodată până atunci"[12].

Evenimentele care au urmat încheierii Războiului Rece au compus o stare de fapt care poate fi rezumată succint ca o luptă pentru o nouă ordine internaţională, luptă căreia îi sunt subsumate următoarele:

– lupta pentru sporirea influenţei marilor puteri;
– lupta pentru recunoaşterea internaţională dusă de statele mici care au fost încorporate cu forţa în alte structuri statale;
– competiţia unor mari puteri cu SUA pentru impunerea şi afirmarea unor interese, construită în jurul „dreptului SUA de a purta războaie preemti-ve" în orice parte a planetei, atunci când se constată că îi este ameninţată securitatea.

Este probabil ca existenţa unor focare de conflict în diverse părţi ale lumii, în care sunt implicate marile puteri sau state care aspiră la statutul de puteri regionale, să le determine să îşi legitimeze acţiunile preemtive prin dreptul de a folosi forţa pentru a se apăra sau dreptul de a lupta împotriva terorismului internaţional. Exemplele în acest sens sunt evidente: acţiunile Rusiei îndreptate împotriva teroriştilor în problema cecenă, desfăşurarea de forţe în Kaşmir de către India împotriva militanţilor islamişti, acţiunile Turciei asupra militanţilor kurzi din nordul Irakului, acţiunile Israelului împotriva ţărilor arabe care susţin terorismul etc.

Mediul operaţional actual, ca şi sistemul internaţional în ansamblu, pot fi înţelese doar în strânsă corelaţie cu sistemul internaţional configurat în timpul Războiului Rece, ale cărui consecinţe directe sunt. De aceea, în opinia noastră, impactul Războiului Rece asupra prezentului are următoarele conotaţii:

• În timpul Războiului Rece s-au născut principalele concepţii privind ordinea internaţională, cu implicaţii directe asupra atitudinii puterilor locale sau regionale în rezerva unor conflicte mai vechi sau mai noi.

• Războiul Rece a consacrat existenţa a două superputeri globale şi a unor puteri regionale, unele dintre ele cu aspiraţii globale.

• Stereotipurile create în perioada Războiului Rece încă mai persistă şi tind să se adâncească (spre exemplu, Rusia încă mai percepe NATO ca un inamic, deşi are un parteneriat strategic cu această organizaţie, iar China încă mai vede în Rusia un adversar şi nu un partener).

• Actualele structuri de forţe sunt realizate în perioada Războiului Rece, iar actualul proces de restructurare şi transformare respectă în linii mari aceleaşi principii de întrebuinţare a puterii militare.

• Lecţiile învăţate în această perioadă reprezintă elementul de analiză pentru desfăşurarea evenimentelor pe care le parcurgem astăzi şi cu care, probabil, ne vom confrunta şi în viitor.

• Consecinţele Războiului Rece şi-au pus amprenta în mod determinant asupra evenimentelor care i-au succedat.

În acelaşi timp, mediul operaţional actual conţine atât elemente de continuitate cât şi de discontinuitate, faţă de cele din timpul Războiului Rece, evenimente care s-au succedat pe arena internaţională de la începutul secolului XXI, iar forţele şi tendinţele ce acţionează în prezent, evidenţiază o accentuare progresivă a schimbărilor şi o reducere graduală a elementelor de discontinuitate.

Un element esenţial îl reprezintă renunţarea la descurajarea nucleară în relaţiile dintre puterile deţinătoare, ceea ce a determinat trecerea arsenalelor nucleare în subsidiar, dar şi revenirea ipotezei războiului ca instrument principal al politicii, ca o prelungire a acesteia cu alte mijloace. Poate că de aceea în prezent sunt în curs de desfăşurare o serie de conflicte deschise (Afganistan, Irak), în timp de altele se găsesc în stare latentă (Transnistria, Kosovo, Georgia). În plus, în reconfigurarea mediului operaţional, puterea militară se manifestă din ce în ce mai mult ca un ingredient indispensabil al doctrinelor de prevenire a conflictelor şi de înlăturare a surselor de instabilitate.

Procesul de reevaluare a mediului operaţional ce fusese modificat prin încheierea fără victorie a Războiului Rece a fost din nou modificat prin introducerea în ecuaţia globală a elementului terorism internaţional, deşi terorismul şi colaborarea internaţională între organizaţiile teroriste exista, lipsind însă amploarea globală, care avea să fie imprimată de atacurile de la 11 septembrie 2001 şi dezvoltată după cele din Spania şi Marea Britanie. Aceste fapte aveau să ridice noi imperative în priorităţile de securitate raţională şi internaţională, dezvoltând conceptul de mediu operaţional cu geometrie variabilă(adică dimensiunile fizice şi psihologice urmează o dezvoltare fără precedent), fiecare dintre aceste aspecte fiind dependente una de cealaltă.

Caracteristica majoră a actualului mediu internaţional rămâne absenţa pericolului unui conflict major desfăşurat între puterile principale ale lumii şi asistăm în continuare la „apariţia unei noi generaţii de combatanţi, entităţile substatale, grupurile non-naţionale, a căror identitate este fundamentată pe o bază comună, ca de exemplu ideologia, apartenenţa tribală, cultura, religia, geografia, activităţile economice ilegale sau pe o combinaţie a unora, ori a tuturor acestor factori"[13].

O serie de factori alimentează caracterul schimbător al conflictelor şi posibilitatea de materializare a acestora, cel mai important fiind globalizarea care a intensificat interacţiunile dintre state şi, în acelaşi timp, a creat posibilităţi de împingere spre anarhie a multor zone şi regiuni în care se manifestă o creştere a violenţei şi a tensiunilor generatoare de conflicte, mai ales în regiunile cu o creştere demografică rapidă. De asemenea, transparenţa şi permeabilitatea frontierelor vor amplifica dimensiunile mediului operaţional, permiţând tensiunilor şi conflictelor să se propage cu uşurinţă dintr-o regiune în alta.

În acest context, este de aşteptat ca mediul operaţional să nu mai fie monopolizat de armatele convenţionale ale statelor, ci va fi „partajat de o gamă largă şi crescândă a actorilor capabili să utilizeze forţa şi violenţa în moduri diverse şi diferite"[14].

(continuare în numărul 3/2011)

 

 

NOTE
pxv

[←1] Teodor Frunzeti, „Globalizarea securităţii", Editura Militară, Bucureşti, 2006, p.322.

[←2] Balaban Constantin-Gheorghe, „Securitatea şi Dreptul Internaţional", Editura All-Beck, Bucureşti, 2006, p.88.

[←3] Mureşan Mircea gl.dr., Văduva Ghe. Gl.bg.(r) dr., „Strategia de parteneriat, Parteneriatul strategic", Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2006, p. 145.

[←4] Ibidem, p. 145. 5Ibidem,p.149.

[←5] Ibidem,p.149.

[←6] Mureşan Doina, Dragoş Măria, Buşe Dorel, „Relaţiile Uniunii Europene cu statele din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu", Editura U.N.Ap., 2007, p.51.

[←7] Ibidem, p.55-79.

[←8] Teodor Frunzeti, Op.cit., p.338.

[←9] Liteanu Traian, Toma Gheorghe, Degeratu Constantin, „Evoluţia arhitecturilor de securitate sub impactul globalizării", Editura Ani, Bucureşti, 2007, p.95.

[←10] Hobsbawn Eric, „Secolul extremelor", Editura Antet, Bucureşti, 1999, p.52.

[←11] Toffler Alvin, Apud, „Război şi Antirăzboi, supravieţuirea în zorii secolului XXI", Editura Antet, Bucureşti, 1995, p.7.

[←12] Held D. şi Colectivul, „Transformări globale", Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.122.

[←13] Frunzeti Teodor, „Gestionarea crizelor în Războiul Rece", în revista „Lumea Militară" nr. 1/ 2006, p.30.

[←14] Ibidem

    





 

 

 

 

Problematica securităţii globale în contextul transformărilor actuale din mediul internaţional (9)

 

Terorismul şi lumea a treia (5)

 

Recrudescenţa fenomenului terorist. Cauze ale proliferării terorismului

 

Rolul consilierului juridic în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare (2)

 

Operaţiile de menţinere a păcii şi dreptul internaţional umanitar (1)

 

Disciplina profesională în statute juridice şi coduri deontologice

 

Politici şi strategii de acţiune pentru prevenirea atacurilor cu ADM şi a incidentelor CBRN

 

Experienţa acumulată în urma campaniei din Irak

 

NATO Policy for Preventing the Proliferation of Weapons of Mass Destruction and Defending against Chemical, Biological, Radiological and Nuclear Threats

 

Politica NATO pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă şi apărarea împotriva ameninţărilor chimice, biologice, radiologice şi nucleare

 

Particularităţi ale utilizării resurselor pentru apărare în desfăşurarea operaţiilor forţelor terestre în context aliat

 


 
  Webdesign Dragoş Anghelache