Header image
BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE
ISSN 20665-4022
HOME
|
|
|
|
|
|
 
 
 
 

 
 
OPINII PRIVIND OPTIMIZAREA RAPORTULUI NAŢIONAL/ COLECTIV ÎN ÎNTREBUINŢAREA FORŢELOR TERESTRE ROMÂNE ÎN OPERAŢIILE ÎNTRUNITE ALE NATO (1)
Colonel Constantin SIMION

 

NATO has been involved in several such approaches and probably will if the situation requires, will act with all means - including military - one where its interests require. Joint operations, they still exist and probably will continue to be one of the main forms of organizing the execution of military actions.

 

 

Conflictele sfârşitului de secol XX şi ale începutului secolului XXI au demonstrat şi demonstrează că paradigma războiului este într-o continuă dinamică. Fenomenul de globalizare a îmbrăcat pe lângă dimensiunea economică şi dimensiunea militară. Riscurile şi ameninţările s-au diversificat şi proliferat la scară globală. Polarizarea economică a determinat apariţia mai multor poli de putere aflate într-un echilibru relativ, precum şi fenomene greu de controlat şi anticipat, gen terorismul internaţional, intoleranţa etnică şi religioasă, bătălia pentru controlul resurselor energetice etc. Rezolvarea crizelor s-a dovedit în multe situaţii a nu fi doar apanajul dialogului paşnic, de nenumărate ori apelându-se la forţa militară.

NATO s-a implicat în mai multe astfel de demersuri şi probabil, dacă situaţia o va impune, va acţiona cu toate mijloacele – inclusiv cele militare – acolo unde interesele sale o vor cere.

Tendinţe privind acţiunile forţelor terestre în operaţiile întrunite ale NATO în conflictele secolului XXI

În majoritatea armatelor lumii componenta terestră este şi va rămâne decisivă în acţiunile militare întrunite. Studiile pe această temă reliefează că forţele aparţinând acestei componente vor fi în măsură să execute toată gama acţiunilor militare, cu caracter terestru şi aeromobil, de regulă în orice zonă, întrunit cu celelalte componente sau, uneori, pentru rezolvarea unor situaţii de scurtă durată, independent. "Forţele terestre trebuie să fie suficient de agile, adaptabile, cu grad ridicat al capacităţii de luptă şi antrenate pentru susţinerea operaţiilor întrunite în tot spectrul posibil de conflicte la un înalt nivel operaţional."

Într-un studiu NATO referitor la operaţiile trupelor terestre în viitoarele decenii, sunt enumeraţi următorii factori ai capacităţii combative a forţelor: comanda şi controlul, datele şi informaţiile, sprijinul cu foc, manevra, capacitatea de dislocare, protecţia, controlul spectrului electromagnetic şi capacitatea de susţinere .

Comanda şi controlul trebuie să asigure rezolvarea coerentă a unui complex de măsuri, între care cele mai importante pot fi realizarea sistemelor C4I tip joint, cunoaşterea situaţiei, stabilirea acţiunilor necesare, conducerea şi coordonarea forţelor subordonate, executarea războiului de comandă şi control, managementul informaţiilor, înşelarea adversarului.

Datele şi informaţiile, ca factor al capacităţii forţelor, reprezintă abilitatea forţelor proprii de a formula şi conduce eforturile în domeniul informaţional, pentru colectarea, procesarea şi diseminarea informaţiilor în timp real.

Sprijinul cu foc se referă la două aspecte – procesarea ţintelor şi angajarea acestora.

Manevra este cel de-al patrulea factor al capacităţii combative a forţelor, care se referă la posibilitatea de executare a deplasărilor de forţe şi a loviturilor, asigurarea mobilităţii şi contramobilităţii, precum şi la controlul ariei de influenţă.

Capacitatea de dislocare reprezintă un factor important al capacităţii forţelor, care presupune existenţa şi întrebuinţarea facilităţilor necesare pentru generarea forţelor, dislocarea şi amplasarea acestora într-un teatru de confruntare, executarea deplasărilor în teatru şi a pregătirilor necesare.

Protecţia forţelor vizează asigurarea condiţiilor optime pentru ca acestea să-şi îndeplinească misiunile fără diminuarea capacităţii combative a acestora. Acest lucru presupune apărarea aeriană, securitatea şi protecţia multilaterală a forţelor.

Controlul spectrului electromagnetic presupune gestionarea eficientă a tuturor benzilor de frecvenţe în care mijloacele electromagnetice proprii acţionează, asigurarea protecţiei, continuităţii, viabilităţii şi compatibilităţii acestora potrivit locului, destinaţiei şi caracteristicilor tehnice specifice, precum şi inducerea în eroare şi perturbarea funcţionării mijloacelor electromagnetice ale adversarului.

Capacitatea de susţinere are mai multe componente, incluzând susţinerea luptătorului, susţinerea materială, aprovizionarea şi distribuţia, infrastructura şi sprijinul cultural.

În ciuda evoluţiilor pozitive în mediul strategic şi a faptului că o agresiune convenţională pe scară mare împotriva NATO este puţin probabilă, posibilitatea unei asemenea ameninţări pe parcursul unei perioade de timp mai lungi există. "Securitatea alianţei rămâne subiect al unei varietăţi de riscuri militare şi non militare care sunt multidirecţionale şi adesea dificil de prevăzut."

Planurile NATO prevăd realizarea capabilităţilor de a desfăşura concomitent trei operaţii întrunite majore pentru perioade mai mari de doi ani . Într-o operaţie întrunită majoră componenta terestră este capabilă să planifice şi să execute operaţiuni de luptă până la nivel de corp de armată, având sprijin de luptă şi logistic, iar componenta aeriană este capabilă să execute până la 1 000 de ieşiri de luptă şi de sprijin pe zi, având sprijin logistic.

Transformarea forţelor şi capabilităţilor actuale ale NATO stabileşte trei scopuri: realizarea superiorităţii decizionale, realizarea efectelor coerente şi realizarea susţinerii şi desfăşurării întrunite. Structurile forţelor transformate ale NATO trebuie să fie agile, întrunite şi expediţionare, uşor deplasabile, pentru a obţine rapid efectul strategic, superioare tehnologic, sprijinite de o logistică integrată, multinaţională şi să opereze într-un mediu interconectat. Puterea superioară, împreună cu viteza, precizia, cunoaşterea şi letalitatea vor înlocui masivitatea forţelor. Operaţiile vor fi întrunite şi combinate de la început, iar planurile vor materializa o cerinţă crescută a îmbinării componentelor terestre, aeriene, maritime, psihologice şi de operaţii speciale.

Aflată într-o continuă ascensiune şi căutare, teoria militară românească, receptând şi înglobând tendinţele schimbărilor pe plan regional şi mondial, se adaptează permanent la mediul internaţional. Esenţa strategiei militare a României cuprinde patru concepte strategice: capacitatea defensivă credibilă, restructurarea şi modernizarea, parteneriatul operaţional intensificat, integrarea graduală .

Având ca element de referinţă ultimele conflicte majore desfăşurate în lume, putem aprecia că, "într-o confruntare militară directă ce ar angaja şi forţele române, vor fi folosite mari unităţi şi unităţi grupate în sisteme întrunite, cu potenţial ridicat de acţiune, capabile să desfăşoare operaţii şi lupte în mediul terestru, aerian, maritim şi fluvial. Nu vor fi absente forţele de intervenţie rapidă, forţele speciale, forţele paramilitare, elementele terorist-diversioniste şi altele."

La război, forţele terestre, prin organizarea şi desfăşurarea unor riposte decisive, trebuie să respingă acţiunile militare ale agresorului şi să creeze condiţii favorabile încheierii sau impunerii păcii, corespunzător intereselor statului român şi în strictă conformitate cu situaţia prevăzută de către autorităţile naţionale de comandă pentru încetarea operaţiilor militare.

Noile structuri organizatorice ale marilor unităţi (unităţilor) de arme întrunite dispun de o mare capacitate operaţională care este dată de armamentul şi tehnica de luptă performante (tehnică de ultimă oră), un înalt grad de profesionalizare a personalului, capacitate ridicată de manevră şi acţiune, posibilităţi de acţiune graduală şi în structuri modulare.

Capacitatea operaţională reprezintă posibilitatea unei structuri militare de a desfăşura acţiuni militare în conformitate cu scopul pentru care a fost creată.

Abordarea luptei moderne se bazează pe disponibilitatea informaţiilor, sprijin logistic adecvat şi pe capacitatea de a exercita comanda şi controlul care împreună cu focul, manevra şi protecţia formează instrumente conceptuale folosite pentru sincronizarea acţiunilor într-un ansamblu integrat. Ansamblul şi ponderea acestora exprimă puterea de luptă care maximizează rezultatul acţiunii pe câmpul de luptă.

Succesul forţelor terestre într-un viitor conflict militar apreciem că va depinde de o serie de factori cum ar fi: evitarea surprinderii, în special în câmpul informaţional; capacitatea de a riposta eficient; cooperarea activă cu forţele partenere (aliate); activarea oportună a forţelor de rezervă; desfăşurarea cu profesionalism a operaţiilor întrunite; executarea apărării active; asigurarea protecţiei depline a forţelor.

Acestea vor fi întrebuinţate pentru realizarea controlului specific al spaţiului terestru în vederea prevenirii şi descurajării atacurilor armate, gestionării situaţiilor de criză, obţinerii victoriei militare asupra adversarului, participării la operaţii de stabilitate.

Acţiunile de sine stătătoare ale forţelor terestre vor fi din ce în ce mai rar întâlnite. Doctrinele armatelor moderne prevăd o cooperare mai strânsă cu componenta aeriană şi navală.

Infanteria va rămâne genul de armă cel mai uşor adaptabil la orice schimbare de situaţie, capabil să îndeplinească practic orice tip de misiune.

Tancurile vor capătă un rol tot mai important pentru protecţia trupelor proprii. Ultimele conflicte au demonstrat potenţialul încă insuficient relevat al tancurilor pentru lupta în localităţi. Deşi se discută despre viitorul acestui gen de armă, estimările vor fi nevoite să opereze diferenţiat. Pentru spaţiile deschise, există suficiente considerente defavorabile tancurilor. Dar şi în acest caz există încă oportunităţi nebănuite, care ţin de organizare, inventivitatea comandanţilor etc. În localităţi, în schimb, combinaţia dintre foc şi protecţie, pe care o oferă tancul, va fi de neînlocuit încă ani buni.

Infanteria şi tancurile vor avea posibilităţi, din ce în ce mai mari, să solicite în mod direct şi să primească nemijlocit sprijinul din aer şi de pe mare. Planificarea acţiunilor aeronavelor şi navelor va rămâne în competenţa exclusivă a factorilor de decizie aeriană şi navală, dar ţintele vor fi indicate de către elementele terestre.

Dezvoltarea şi intrarea în dotarea structurilor luptătoare a muniţiei inteligente va revoluţiona modul de întrebuinţare a acestora în operaţie. Folosirea cu preponderenţă a muniţiei inteligente de către toată gama mijloacelor de sprijin va da posibilitatea apropierii fizice a părţilor aflate în conflict. În replică, ascunderea dispozitivelor printr-o gamă cât mai acoperitoare de metode va creşte în importanţă.

De asemenea, muniţia inteligentă va face posibilă reducerea pierderilor în rândul adversarilor prin selectarea ţintelor de lovit în ordinea priorităţilor.

Creşterea vitezei de acţiune va schimba configuraţia acţiunii. Metodologia şi fazele cunoscute de angajare se vor modifica în mod dramatic. Timpul se comprimă.

Nevoia de date şi informaţii on line despre inamic şi spaţiul luptei va conduce la creşterea importanţei şi valorii cercetării. Se vor dezvolta sistemele de cercetare-lovire care permit reducerea considerabilă a ciclurilor de lovire.

Dezvoltarea aeromobilităţii trupelor va determina creşterea importanţei manevrei pe verticală în dauna manevrei pe orizontală.

Pentru acţiunile în localităţi ale infanteriei şi tancurilor "lecţiile învăţate" din Irak, Cecenia, Georgia, Orientul Mijlociu etc, scot în evidenţă că se vor dezvolta noi tehnici de asalt, concomitent cu creşterea gradului de protecţie a trupelor.

Reacţia nu va întârzia să apară. Modificări revoluţionare vor cunoaşte concepţia de ducere a luptei în localităţi, mijloacele de combatere a blindatelor de la distanţe mici, fără a produce pierderi umane şi materiale colaterale.

În teren "deschis" se vor realiza dispozitive în care structurile grele vor alterna cu cele uşoare, mobile. Astfel, se va realiza complementaritatea efectelor, exploatarea avantajelor şi diminuarea limitărilor specifice.

Apreciem că modificări de substanţă în structura organizatorică a unităţilor componentei terestre se vor produce din ce în ce mai des. Pentru o mai mare mobilitate şi autonomie, constituirea unităţilor mixte va deveni principiu al teoriei organizării militare. Într-o entitate organizatorică, tancurile grele vor alterna cu cele uşoare, transportoarele blindate şi maşinile de luptă ale infanteriei cu diferite blindaje şi destinaţii vor fi regăsite în cadrul aceleaşi unităţi.

Bunele rezultate obţinute în acţiunile desfăşurate pe timp de noapte ne determină să afirmăm că acest tip de acţiune va creşte în importanţă.

Se fac studii intense pentru folosirea roboţilor pe câmpurile de luptă.

Conducerea unităţilor şi subunităţilor forţelor terestre pe eşaloane, metodă cunoscută azi, va admite şi conducerea peste mai multe eşaloane în cadrul procedeelor şi tehnicilor specifice Războiului Bazat pe Reţea.

Toate modificările în configuraţia acţiunilor viitoare ale forţelor terestre vor determina probabil, în următorii ani, o legătură şi mai strânsă cu celelalte componente ale acţiunii întrunite. Tridimensionarea acţiunilor şi caracterul lor unitar va impune constituirea de grupări de forţe care să acţioneze "joint" în toate mediile fizice.

Nesocotirea sau minimalizarea rolului uneia dintre componente va conduce la pierderea supremaţiei şi iniţiativei în cadrul respectivei dimensiuni, cu consecinţe imediate asupra eficienţei generale.

Tendinţe privind optimizarea raportului naţional / colectiv în întrebuinţarea Forţelor Terestre române în operaţiile întrunite ale NATO

Astăzi, România este un stat membru atât al NATO, cât şi al Uniunii Europene. Acest statut înseamnă avantaje, pe de o parte, şi responsabilităţi, pe de altă parte. În acest context, apărarea sa are două componente esenţiale - naţională şi colectivă - care, de când ţara noastră a devenit membru al NATO, joacă un rol semnificativ, atât pe plan regional, cât şi global. Deşi rolul celor două componente este atât de important, totuşi, fiecare participă puternic în anumite momente la realizarea apărării naţionale.

Între apărarea naţională şi cea colectivă există o relaţie biunivocă, întrucât acestea se presupun şi se intercondiţionează reciproc. Scopul şi obiectivele apărării naţionale se pot realiza cel mai eficient în cadrul apărării colective.

Optimizarea ca acţiune conştientă a omului, în toate laturile existenţei sale, exprimă alegerea şi aplicarea soluţiei celei mai potrivite, dintre mai multe variante posibile. Cuvântul optim înseamnă "cel mai bun" sau foarte bun (adecvat, potrivit, indicat etc.) şi ca urmare el reprezintă un superlativ. Originea acestui cuvânt se află în latinescul optimus (în franceză optime) şi are semnificaţia dată mai sus.

În sensul cel mai larg, prin optim trebuie să înţelegem un echilibru al tuturor factorilor care determină direct sau indirect un fenomen, indiferent de natura acestuia. De asemenea noţiunea de optim este legată de o perfecţiune care trebuie să caracterizeze o activitate ce este coordonată şi realizată fără cusur, ireproşabil. În acest caz vorbim de un optim absolut, întrucât pe măsură ce activitatea practică se îmbunătăţeşte, se ivesc noi posibilităţi de perfecţionare a acestora, dar care întotdeauna are rezerve de mai bine. În situaţia în care pentru atingerea unui anumit obiectiv (scop) există mai multe variante, limitate ca număr, există întotdeauna o variantă care va avea indicatorii de performanţă cei mai buni, deci va fi o variantă optimă, cea mai eficientă. În acest caz putem vorbi despre un optim relativ.

Un model de optimizare este normativ sau prescriptiv. El nu ne spune ce se va întâmpla într-o anumită situaţie, ci ne arată ce să facem pentru a obţine cea mai bună soluţie. Acesta are trei componente: funcţia obiectiv, variabilele de decizie şi restricţiile. Funcţia obiectiv (poate fi una sau mai multe) defineşte scopul sau obiectivul modelului şi acţionează ca un criteriu în raport cu care se face optimizarea. Variabilele de decizie reprezintă mărimile pe care trebuie să le alegem pentru a optimiza funcţia obiectiv, iar restricţiile modelului reprezintă acele condiţionări care constrâng alegerea variabilelor de decizie. Maximizarea sau minimalizarea unei funcţii obiectiv (scop) reprezintă realizarea optimizării.

Procesul de optimizare are şi o dimensiune temporală. Acesta poate viza orizonturi de timp apropiate sau urmăreşte realizarea funcţiei scop pe termen mediu şi lung.

Optimizarea raportului naţional/colectiv este un proces obiectiv şi necesar, aflat într-o continuă dinamică. Acesta este determinat în principal de evoluţia proceselor şi fenomenelor care se produc în mediul de securitate, de impactul fără precedent al tehnologiilor asupra fenomenului militar contemporan, precum şi de lecţiile învăţate şi experienţa acumulată în urma desfăşurării ultimelor conflicte pe mapamond.

Forţele terestre, componenta principală a armatei României constituie elementul de forţă în această construcţie.

Optimizarea participării Forţelor Terestre româneşti la operaţii întrunite în cadrul NATO este o cerinţă esenţială, un proces continuu având ca finalitate realizarea scopurilor acţiunii în anumite condiţii. Presupune reducerea riscurilor şi ameninţărilor, a vulnerabilităţilor, a pierderilor umane şi materiale, precum şi atingerea unui grad ridicat de protecţie a personalului propriu.

Pentru a putea analiza şi vizualiza acest proces trebuie să facem apel la teoria sistemelor, considerând ca entităţi distincte, ca sistem, atât Forţele Terestre în ansamblu, cât şi fiecare componentă/structură din compunerea lor, destinate participării la apărarea colectivă, ca subsisteme.

Orice sistem are ca variabilă independentă timpul, precum şi o serie de mărimi sau variabile aflate în dinamică şi care pot fi evidenţiate astfel:

A. O variabilă de intrare, reprezentată de mulţimea mărimilor reale observabile şi măsurabile, orientate din exterior spre sistem, care acţionează asupra sistemului, valorile respective fiind determinate de mulţimea funcţiilor de intrare (structura de forţe, calitatea personalului, nivelul de instruire al efectivelor şi de operativitate al structurii de forţe,  dotarea cu armament şi tehnică de luptă, gradul de susţinere logistică, nivelul susţinerii financiare etc.);

B. O variabilă de ieşire, reprezentată de mulţimea mărimilor reale observabile şi măsurabile, orientate de la sistem spre exterior, prin care sistemul considerat acţionează asupra altor sisteme din jur, valorile respective fiind date de mulţimea funcţiilor de ieşire (capacitatea de a îndeplini misiunile potrivit rolului şi locului în cadrul operaţiei întrunite, profesionalism şi eficacitate ridicată, capacitate de adaptare la specificul misiunii, capacitatea de autosusţinere, nivel ridicat de interoperabilitate cu structurile similare din NATO, comandă şi control dinamice şi eficiente, mobilitatea şi flexibilitatea structurii de forţe şi a conducerii etc.);

C. O variabilă de stare, reprezentată de acea variabilă internă şi neunică a sistemului – de cele mai multe ori abstractă – care acumulează informaţii referitoare la evoluţia anterioară a sistemului, memorează aceste informaţii, sintetizează complet şi univoc istoria sistemului înainte de momentul iniţial, este implicată de variabila de intrare, marchează evoluîia ulterioară a sistemului, implică valoarea variabilei de ieăire, asigură un transfer mijlocit şi univoc între intrare şi ieşire (calitatea strategiilor şi doctrinelor, moralul trupelor, gradul de satisfacţie materială, calitatea sistemului de selecţie şi formare a personalului, calitatea şi performanţele armamentului şi tehnicii de luptă din înzestrare, gradul şi nivelul de standardizare – inclusiv la nivelul comenzii şi controlului, nivelul cunoaşterii şi aplicării procedurilor specifice de lucru NATO, calitatea procesului de instruire, experienţa în teatrele de operaţii etc.).

Aşa cum arătam mai sus, variabilele ataşate sistemului sunt restricţionate inferior (reducerea pierderilor umane şi materiale, costuri reduse, îndeplinirea misiunilor în timp scurt, îndeplinirea misiunii cu forţe reduse, reducerea lanţului de comandă etc.), cât şi superior (producerea de pierderi maxime adversarului, asigurarea ritmului maxim de acţiune, mobilitate şi flexibilitate ridicată, lovirea inamicului de la bătaia maximă a armamentului din dotare etc.).

Pentru a rezolva problemele de optimizare în cazul unor sisteme de complexitate ridicată, cu un număr mare de variabile (sistemul Forţelor Terestre încadrându-se în această tipologie), metoda cea mai eficientă este aceea a descompunerii procesului de optimizare pe subsistemele componente ale acestuia.

Dacă acceptăm Forţele Terestre ca sistem complex, evoluat multifuncţional, atunci conceptele de sistem optimal, comandă optimală, conducere optimală etc, prezintă diverse aspecte de natură structurală şi funcţională specifice acestuia, iar funcţionarea lui este asigurată în principal de întrepătrunderea a două laturi: structura şi sistemul de relaţii. De aici putem deduce etapele şi direcţiile principale de implementare a condiţiilor de optimalitate, acestea putând fi:

– optimizarea unor parametri ce ţin de structura de forţe;
– optimizarea sistemului de relaţii interne ale sistemului, precum şi a celor dintre acesta şi exterior;
– optimizarea programelor de înzestrare şi a parametrilor tehnicii şi armamentelor din înzestrare;
– optimizarea lanţului de comandă şi control;
– optimizarea subsistemului de selecţie şi formare profesională a personalului;
– optimizarea procesului de instrucţie;
– adaptarea structurii în concordanţă cu modificarea unor condiţii reale de desfăşurare a acţiunilor etc.

Plecând de la aceste considerente, ne propunem ca în continuare să abordăm mai detaliat următoarele aspecte: optimizarea structurii de forţe, optimizarea conducerii, modernizarea înzestrării, optimizarea instruirii.

Optimizarea structurii de forţe

Cerinţele impuse de nevoia de modernizare şi menţinere la un standard ridicat de operativitate a structurilor din compunerea forţelor terestre au caracter de continuitate. Pentru a putea răspunde în timpul cel mai scurt, atât la nevoile proprii de apărare, cât şi angajamentelor asumate pe plan internaţional, trebuie acordată atenţia cuvenită tuturor dimensiunilor generării, structurării, pregătirii şi angajării forţelor.

Acest lucru apreciem că se poate realiza prin: modularitatea şi supleţea unităţilor; creşterea gradului de integrare a structurilor şi acţiunilor; cunoaşterea exactă a tipului de confruntare; cunoaşterea caracteristicilor teatrului şi ale mediului strategic de securitate; depistarea vulnerabilităţilor şi a punctelor tari; evaluarea ameninţărilor şi asumarea riscurilor care decurg din angajare, indeosebi a celor asimetrice; evaluarea efectului sinergic al coaliţie; cunoaşterea sistemelor de valori care stau la baza definirii tipului de angajare; corelarea acţiunilor şi strategiilor operaţionale; evaluarea efectelor; asumarea responsabilităţilor în principiu, în structurarea şi pregătirea forţelor armate, mijloacelor şi acţiunilor (operaţiilor) pentru a fi în măsură să îndeplinească misiunile, atât în timp de pace şi în situaţii de criză, cât şi la război.

Forţele terestre române au parcurs în ultimele decenii mai multe etape de transformare, dar misiunile lor fundamentale nu s-au schimbat. Trecerea la o nouă structură a forţei, renunţarea la serviciul militar obligatoriu şi trecerea la întrebuinţarea numai a militarilor profesionişti, au constituit tot atâtea etape în evoluţia şi modernizarea componentelor sale.

De fapt, s-a adoptat "…o nouă concepţie de structurare a entităţilor militare luptătoare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: supleţe, mare mobilitate şi putere de foc, capacitate ridicată de dislocare şi de autosusţinere în teatru, timp redus de reacţie, capabilitate de îndeplinire a tuturor misiunilor ce revin Alianţei (conform articolului 5 şi în afara acestuia)"

Sunt suficiente oare reformele şi transformările pe care le-a suferit organismul militar românesc? Răspunsul trebuie dat după o atentă analiză a tuturor factorilor care pot influenţa o variantă sau alta de structurare a forţei. Calitatea forţelor terestre este o cerinţă fundamentală. Iată, spre exemplu, obiectivele esenţiale care opinăm că trebuiesc realizate în demersul permanent de optimizare a structurilor componente ale forţelor terestre: structuri flexibile, modulare; personal profesionalizat, lideri şi specialişti militari competenţi; învăţământ militar modern; instruire standardizată şi operativitate ridicată; tehnologii, armament şi tehnică modernă; finanţare pe programe etc.

Un alt aspect este legat de tipul de unităţi din compunerea forţelor terestre. Ce ne rezervă câmpul de luptă al viitorului? Care este tipologia operaţiilor întrunite la care previzionăm că vom angaja aceste forţe? Avem nevoie de unităţi şi mari unităţi mecanizate, sau de infanterie, poate de operaţii speciale, sau unităţi înalt tehnologizate în tendinţă cu tipologia războaielor din generaţia a patra, specifice secolului XXI?

Opinăm că forţa brută va fi întrebuinţată din ce în ce mai puţin. Realizarea scopurilor agresiunii va îmbrăca aspecte mult mai sofisticate (agresiuni economice, informatice, psihologice etc.), fapt ce va impune şi existenţa unor structuri specializate, dotate cu tehnică adecvată, de ultimă generaţie, precum şi personal înalt calificat, pentru combaterea acestui tip de riscuri şi ameninţări. Aceasta înseamnă demasificare, flexibilitate şi supleţe.

În acelaşi timp, cel puţin pentru o perioadă, nu se poate renunţa la operaţiile întrunite de tip clasic. Dacă pentru obţinerea succesului pe termen scurt şi mediu se poate conta pe întrebuinţarea structurilor înalt tehnologizate, pe termen lung este nevoie însă de forţa necesară conservării victoriei, prin prezenţa efectivă în teren a structurilor clasice. Elocvente în acest sens sunt cele două conflicte din Irak şi Afganistan.

Nu excludem posibilitatea întrebuinţării pe viitor a structurilor şi armamentelor clasice, dar acţiunea acestora trebuie regândită şi adaptată la noile realităţi din teren şi mai ales la ceea ce se preconizează a fi viitorul război.

Apreciem că în structurarea forţelor terestre trebuie să se ţină seama de conţinutul noilor concepte (războiul în reţea, operaţii bazate pe efecte etc.). Deşi se discută mult pe marginea acestora, considerăm că s-au făcut paşi insuficient de importanţi în această direcţie.

Obligatoriu, trebuie să existe o corelaţie între misiunea, structura forţei şi nivelul de înzestrare. Plecând de la acest lucru putem avea cel puţin două criterii de analiză, aspect ce ne duce la concluzia că, modularitatea trebuie să fie una din caracteristicile de bază a tuturor componentelor forţelor terestre, începând cu structurile de comandă, luptătoare, de sprijin sau logistice.

Stabilirea grupării de forţe destinată pentru executarea unei operaţii întrunite trebuie realizată în primul rând în raport de misiune, astfel încât să fie cuantificat la maxim efectul sinergic al acţiunii componentelor sale.

Plecând de la cele relatate mai sus, considerăm că forţele terestre trebuie să se găsească într-o continuă dinamică din punct de vedere structural. Trecerea de la un tip de structură la altul să se facă fără sincope, acestea putând coexista pe baza unei atente şi optime eşalonări a priorităţilor. Acestea trebuie să acopere tot spectrul de acţiuni posibile în raport de specificul ameninţării.

Raportat la sarcinile specifice în cadrul NATO, apreciem că trebuie să existe statuate din timp şi foarte clar, unităţile din Forţele Terestre destinate pentru apărarea colectivă, sau pentru gestionarea crizelor în care este implicată Alianţa.

Totodată, apreciem că este nevoie de o anumită specializare a forţelor destinate apărării colective. Dat fiind elementul de complementaritate existent în cadrul Alianţei, la acest nivel trebuie să se ţină seama de resursele şi capabilităţile de care dispune naţiunea respectivă la un anumit moment. Acest lucru presupune, însă, că se pleacă încă de la început de la un anumit deficit de acoperire în plan naţional a unei game specifice de misiuni. Compensarea se poate realiza doar prin intervenţia Alianţei, sau dacă există resurse, asigurarea deficitului prin efort propriu, lucru ce complică acţiunea în plan naţional.

În acelaşi timp, în urma unei atente evaluări, trebuie stabilită structura de forţe a componentei terestre necesară apărării proprii, realizarea unui raport optim şi eficient între cele două categorii de unităţi şi mari unităţi, astfel încât, în funcţie de destinaţie, fiecare să-şi poată îndeplini rolul şi misiunile. Ambele însă, necesită şi presupun dotare şi instruire similară.

Un element extrem de important ţine de interoperabilitate. Interoperabilitatea şi capacitatea de luptă sunt două domenii interdependente. În contextul unei alianţe, capacitatea de luptă îşi pierde mult din importanţă, în lipsa unui anumit nivel de interoperabilitate.

Un alt element important apreciem a fi flexibilitatea. "Consider că flexibilitatea organizaţională reprezintă capacitatea structurilor militare de a se modela şi redimensiona, oportun şi eficient, în raport cu cerinţele formulate de strategiile de securitate naţională, respectiv militară a României pentru a răspunde riscurilor, ameninţărilor şi agresiunilor din mediul de securitate în care trebuie să acţioneze. Aceasta implică, în acelaşi timp, capacitatea de îndeplinire a unei game diverse de misiuni, dispunând de o înzestrare şi o pregătire corespunzătoare, adaptabile la realităţile câmpului de luptă modern" .

Această cerinţă operaţională a constituit, de-a lungul istoriei militare, un principiu călăuzitor în proiectarea armatelor în timp de pace, gândirea planificatorilor militari vizând nevoile vremurilor de război.

(continuare în nr. 4 din 2010)

 

NOTE:
pxv

Joit operations for the 21st centure, Camberra 2007, p.11.

Organizaţia Pentru Cercetare a NATO, Land Operations in the Year 2020, Bruxelles, 1999,  pp. 5-6, 59-69.

North Atlantic Council, "Nato's Strategic Concept", Washington D.C., 23 aprilie 1999

Directiva ministerială NATO 2003.

Strategia militară a României, Bucureşti, 2004.

Col. dr. Virgil Bălăceanu, "Lupta întrunită de înaltă tehnicitate – sinergia acţiunilor infanteriei şi a celorlalte arme în câmpul de luptă al viitorului", în GMR nr.1 /2004, p25.

  Doctrina Operaţională a Trupelor de Uscat, R.T.U. nr. 3-4, 1999, p. 57.

Dr. Constantin Moştoflei, dr. Petre Duţu, "Naţional şi colectiv în apărarea României", Bucureşti, UNAp "Carol I", 2007, p.32.

Gl. mr. dr. Mihai Orzeaţă, "Cerinţe şi măsuri în domeniul militar pentru a realiza corelaţia apărare naţională – apărare colectivă" în revista Gândirea militară românească nr.6/2003, p.12.

Gl. Bg. dr. Visarion NEAGOE, Cerinţe operaţionale privind structura armatei româniei pentru contracararea riscurilor şi ameninţărilor asimetrice, în GMR nr. 3/2002, p.14

    






  Webdesign LTC Dragos Anghelache