Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
DESPRE NOI
 
 
 
 

 
 

ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR ROMÂNESC DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ŞI PÂNĂ ÎN PREAJMA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Colonel (rtr.) Nicolae DĂRĂBANŢ

 

 

 

Unificarea învăţământului ostăşesc la 20 martie 1862, ca urmare a Unirii Principatelor, încheie faza de început a şcolilor noastre militare. După 1864, conform noilor cerinţe ale statului naţional român, învăţământul militar se dezvoltă şi se diversifică.

 

Şcoala ofiţerilor de infanterie şi cavalerie

Mai întâi şcoala militară unificată de la Bucureşti îşi modifică organizarea. S-a hotărât atunci ca învăţământul militar pentru ofiţeri să se bifurce, alcătuindu-se astfel şcoala de infanterie şi cavalerie cu o durată de trei ani, iar de altă parte, şcoala de aplicaţie (incluzând specialităţile: artilerie, geniu şi stat major) cu o durată de doi ani. Comisia de examinare a candidaţilor pentru şcoala de ofiţeri se alcătuia prin Ministerul Instrucţiunii căruia, la 1867, Ministerul de Resbel îi comunica diferiţi coeficienţi din care se dădea examen.

Aprecierea candidaţilor se exprima numeric, în note de la 0 la 20. Tinerii intraţi în şcoală (de la 16 la 19 ani) erau instruiţi, iar după examenul de absolvire erau trimişi în unităţi cu gradul de sublocotenenţi. Dintre ei, primii 15 intrau la şcoala de aplicaţie, după absolvirea căreia erau repartizaţi pentru alţi doi ani de stagiu la front (trupe) în serviciu de stat major, artilerie sau geniu.

Până atunci armele speciale erau abia în formare iar efectivul de ofiţeri ce se pregătea pentru ele era mic, de numai 15, pe când şcolile de infanterie şi cavalerie aveau un efectiv de şase ori mai mare, adică de 90 elevi. După funcţionarea ei la Iaşi, între 1866-1872, şcoala militară de subdivide în două:

– o parte, denumită Şcoala Fiilor de Militari, cu patru ani de studii, rămâne la Iaşi – în anul 1881 având 260 de elevi;

– cealaltă parte, Şcoala de Infanterie şi Cavalerie, revine la Bucureşti.

În programa acesteia, în 1879, erau cursuri predate de profesori militari: fortificaţie, instrucţia infanteriei, tactică, strategie şi geografie militară, administraţie şi legislaţie, hipologie şi instrucţia cavaleriei. Profesorii civili predau: geometrie descriptivă, mecanică şi lucrări grafice, topografie şi ştiinţe aplicate, două limbi străine şi gimnastică.

Între profesori se afla şi Grigore Cobălcescu. Ca tânăr elev a studiat la această şcoală şi Henri Coandă, savantul român.

O a doua şcoală a fiilor de militari ia fiinţă în 1881 la Craiova şi îşi deschide porţile cu un efectiv de 46 de elevi care, după un an, a crescut la 90, având clasele I-IV. La 1 septembrie 1887 efectivul şcolii era de 140 de elevi. Cu timpul, această şcoală a devenit liceu militar iar, mai târziu, Şcoală de Ofiţeri de Administraţie, al cărui elev am fost şi eu în perioada 1951-1953.

Până la finele secolului al XIX-lea (în anul 1900-1901) ieşise de aici al XVIII-lea contingent de absolvenţi, format din 53 de elevi (vezi "Istoricul armatei Române", Bucureşti, 1902, fila 23).

Şcoala militară de ofiţeri se împarte în 1886 în trei secţiuni: infanterie, cavalerie şi arme speciale. Efectivul mediu anual de ofiţeri formaţi în şcoală este de numai 17. În contextul pregătirii ţării pentru Războiul de Independenţă, în anul 1877 numărul se măreşte de trei ori, fiind de 50 de ofiţeri.

În Războiul pentru Independenţă căzuseră eroic numeroşi ostaşi. Şi-au dat viaţa, la asaltul redutei Griviţa 2, căpitanul Valter Mărăcineanu, maiorul Gheorghe Şonţu şi sublocotenentul Dumitru Lemnea.

La catedrele acestei şcoli s-au perindat o serie de profesori, cărturari militari şi civili, care au contribuit activ la pregătirea ofiţerilor. O bogată amintire a lăsat elevilor lecţiile ţinute aici de profesorul Nicolae Iorga în decembrie 1912.

 

Şcoala de Tragere

În afară de şcoala ofiţerilor de infanterie a funcţionat şcoala de tragere a infanteriei, instalată înainte de Primul Război Mondial la Slobozia-Ialomiţa.

 

Şcoala Specială de Cavalerie

A luat fiinţă la 14.12.1883, cu ofiţeri-elevi (locotenenţi şi sublocotenenţi) care aveau unu-doi ani stagiu la trupă. Înainte de 1890 numărul ofiţerilor-elevi era de 20, iar între 1893-1900 efectivul era de 34 anual.

În vara anului 1892 Şcoala Specială de Cavalerie a fost mutată la Târgovişte, separat de cea de artilerie şi geniu. Până la 1900 un număr de 390 de ofiţeri absolviseră această şcoală. Între 1918-1919 ofiţerii de cavalerie făceau un antrenament special în cadrul Şcolii de Călărie din Bacău, unde era şi Centrul de Instrucţie al Cavaleriei. 

 

Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu

A fost înfiinţată la 07.04.1881, iar în anul 1908 îl avea la comandă pe locotenent-colonelul Eremia Grigorescu.

Cursurile se ţineau aici pe cicluri de trei ani, din care un an preparator. În şcoala de artilerie şi geniu se admiteau absolvenţii şcolii fiilor de militari şi elevii care trecuseră examenul de bacalaureat.

Această şcoală cuprinde în anul 1805 subdiviziunile:

1. Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu;

2. Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu;

3. Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu.

În anul 1896 această şcoală a fost absolvită şi de către doi ofiţeri de marină.

Ca inspector general al artileriei înainte de 1916, generalul       C. Coandă a înfiinţat Şcoala de Tragere a Artileriei şi pe cea de observatori aerieni.

 

Şcoala de Artificieri

La pirotehnie funcţiona în 1873 o şcoală de artificieri, cu o durată de trei ani.

 

Şcoala de Telegrafie cu şi fără fir şi proiectoare

Regulamentul său a fost publicat în "Monitorul Oficial" din 15.07.1916. Durata şcolii era de 11 luni, iar corpul didactic era numit de Inspectoratul General al Geniului. Aceasta pregătea şi personalul conducător de proiectare şi telegrafie fără fir necesar marinei.

 

Şcoala Militară de Administraţie

A fost înfiinţată la Iaşi, în 1883 şi programa ei cuprindea cursuri de economie politică, drept, ştiinţe comerciale şi industriale, contabilitate şi cunoştinţe militare. După ce a dat două promoţii, această şcoală a fost desfiinţată, în 1885, şi elevii unei clase au fost mutaţi la şcoala militară de la Bistriţa. În 1893 este însă reînfiinţată, cu sediul la Bucureşti, va dăinui supusă unor transformări şi îşi va aduce contribuţia în domeniul specific, în funcţie de cerinţele administraţiei militare.

În 1873 ia fiinţă, la Galaţi, o şcoală de marină pentru ofiţeri şi subofiţeri. În cadrul cooperării militare ruso-române din 1877, la acţiunile antiotomane participă cu succes vasele româneşti "Ştefan cel Mare", "România", canoniera "Fulgerul", "Rândunica", patru şlepuri şi altele.

La 31.01.1882 s-a inaugurat, în portul Galaţi, şcoala copiilor de marină. Aceasta a funcţionat cu 46 de elevi ce aveau pentru instrucţie bricul "Mircea".

Pentru desfăşurarea programului de instrucţie, bricul "Mircea", armat complet, a desfăşurat în 1883 prima sa campanie de navigaţie, sub comanda locotenent-colonelului Urseanu, vizitând: Varna, Burgas, Sinoppe, Trebizanda, Suhumi, Kerci, Sevastopol, Odessa, Nicolaev, Constantinopol, Pireu, Syra şi Smirna, cu plecarea la 1 iunie şi înapoierea la Galaţi la 25 august. O cursă similară a mai făcut bricul "Mircea" în 1887.

În 1909 şcolile de marină de sub direcţia locotenent-colonelului Scodrea V. cuprindeau: şcoala de aplicaţie a sublocotenenţilor (cu un director de studiu şi opt profesori); şcoala militară de marină (cu un căpitan şi 12 profesori), bricul "Mircea" având în fruntea echipajului pe însăşi directorul şcolilor. În anul 1914 se admit în şcoală 18 elevi.

În cursul operaţiilor militare de uscat din 1917 s-au organizat şcoli de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu.

La 20 aprilie 1917 ia fiinţă un liceu militar la Dorohoi, cu elevi de la liceele militare din Craiova, Mânăstirea Dealu şi Iaşi.

 

Şcoala de Aviaţie

Evoluţia tehnicii zborului a determinat apariţia şcolii de aerostaţie, iar apoi, pentru învăţarea pilotajului, a şcolii militare de aviaţie. Prin legea de organizare a aeronauticii militare din 20.04.1923, se prevăd norme privitoare şi la instrucţia personalului.

Pregătirea piloţilor de aviaţie în ajunul Primului Război Mondial a fost asumată iniţial de Liga Naţională Aeriană. De notat că elevii şcolii de aviaţie puteau fi nu numai civili, ci şi militari de orice grad, trimişi din partea Ministerului de Război.

 

Pregătirea Şcolară în Corpul de Jandarmi       

Instrucţia militară a jandarmilor era comună infanteriei şi cavaleriei. Pregătirea de specialitate se făcea în şcoli deosebite, pe lângă regimentele componente ale corpului de jandarmi. Ofiţerii din unităţile acestui corp erau recrutaţi dintre cei ai armatei active.

Calitatea pregătirii ofiţerilor care au absolvit şcolile militare, precum şi a trupei instruite de ei s-a verificat în luptele din Moldova din Primul Război Mondial. Rândurile combatante ale armatei române din Primul Război Mondial au crescut cu peste 100.000 de soldaţi şi 1.500 de ofiţeri, dintre locuitorii Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, care trecuseră frontiera în Statul Român.

Cam acesta ar fi un tablou sumar al învăţământului militar românesc din perioada amintită. Mai trebuie arătat că România avea şi un sistem de învăţământ superior militar, în afara şcolilor superioare. Academia Militară de atunci se numea Şcoala de Război. Astăzi instituţia respectivă este organizată la nivel de universitate şi se numeşte Universitatea Naţională de Apărare, cuprinzând facultăţi (academii) pe arme, specialităţi: inginerie, artilerie şi rachete, aviaţie, arme întrunite, servicii etc.

La Şcoala de Război erau pregătiţi ofiţerii comandanţi de unităţi şi mari unităţi, cei din statele majore, care încadrau eşaloanele superioare. În trecut mai era şi practica pregătirii la unele instituţii superioare militare din străinătate, Franţa şi Anglia.

După Primul Război Mondial, învăţământul militar a fost perfecţionat şi diversificat, pe baza experienţei dobândite în război. S-a lărgit reţeaua învăţământului militar conform cerinţelor impuse de realizarea României Mari. S-au perfecţionat formele şi s-au introdus discipline noi, cerute de noile condiţii de ducere a războiului şi apariţiei noilor tipuri de arme, rachetele şi armele atomice, precum şi noi tipuri de război (război electronic). Ştiinţa militară a devenit o ştiinţă vastă care trebuie să fie bine cunoscută de fiecare militar, iar istoria învăţământului militar românesc nu poate fi cuprinsă într-o singură expunere.

 

BIBLIOGRAFIE:

Cudjiu I. – Aripi româneşti, Editura Militară, 1966.

Dumitrescu Iaşi – Texte despre educaţie şi învăţământ, Editura Didactică, Bucureşti, 1969.

Nicolae Iorga – Istoria învăţământului românesc, Bucureşti, 1928.

Spiru Haret – Raport general asupra învăţământului, Bucureşti, 1884.

*** Revista învăţământului profesional şi tehnic, nr.4/1965.
    



 

 

 

Ziua Eroilor

 

Eroul necunoscut

 

Diplomaţia apărării în consolidarea securităţii şi stabilităţii internaţionale

 

Rolul temperamentului la nivelul determinării personalităţii luptătorului

 

Biserica şi secularizarea

 

Învăţământul militar românesc de la Unirea Principatelor şi până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 


 
  Webdesign LTC Dragos Anghelache