Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
DESPRE NOI
 
 
 
 

 
 
EFECTELE GLOBALE ALE ISTORIEI CONFLICTELOR DIN ORIENTUL MIJLOCIU (2)
Ing. dr. Mariana ANCUŢ

nr.trecut urmare din nr. 4/2009

Un loc aparte îl ocupă ţări precum Sudanul, Etiopia, Eritreea şi Somalia. Etiopia, considerată în Antichitate una din marile puteri, în perioada medievală rămâne un teritoriu pe care se duc lupte contra musulmanilor, dat fiind că etiopienii erau în majoritate creştinaţi. Există numeroase mărturii despre existenţa creştinilor în Extremul Orient şi în Asia Centrală şi totuşi, astăzi, numărul acestora este extrem de redus. Cine i-a exterminat? Istoricii îl invocă pe Tamerlan, autorul unor masacre uriaşe în Georgia, alţii au menţionat dinastia Tang din secolul al IX-lea. Majoritatea însă spun: islamul.

Turcii au fost cei care s-au impus în secolele care au urmat. Au pornit de la câteva triburi risipite şi au ajuns repede un imperiu care a dictat multă vreme politica mondială. Propice le-a fost şi perioada. Europa era încă sub şocul epidemiei de ciumă din 1348, statele balcanice se distrugeau între ele. Murad I şi apoi Baiazid vor răvăşi Europa. Ca şi celelalte imperii, va creşte şi apoi va descreşte, dar în tot acest interval va modifica harta Europei şi a lumii de multe ori. Secolul XV va însemna, mai înainte de orice, căderea Constantinopolului şi naşterea Istanbulului. Cu toate acestea, cucerirea turcă a fost considerată superficială deoarece au lăsat religiile şi idiomurile naţionale să supravieţuiască, de aceea procesul de islamizare a fost mult mai scăzut faţă de cel început de arabi.

Descoperirea Americii şi deschiderea drumului spre India va determina o schimbare a raportului de forţe dintre Occident şi Orient [5]. Dintr-o dată, lumea creştină va deveni dominantă. Dacă iniţial comerţul mondial trecea obligatoriu prin Orientul Apropiat, dintr-o dată rutele comerciale trec prin Olanda sau Anglia. Portugalia începe cucerirea în forţă a Golfului Arabo-Persic. Apoi înfiinţează o serie de agenţii comerciale în India, la fel ca şi Anglia, şi invadează Malacca, punct esenţial pentru comerţul islamic. Prin urmare, reacţia orientală va fi una dură. Finalul însă va fi previzibil: turcii renunţă să iasă în Oceanul Indian, iar portughezii să intre în Marea Roşie. În paralel, începând cu 1547, ruşii vor începe expansiunea. Europa începe să devină ţelul final al turcilor. S-a început cu micile incursiuni în Serbia şi ulterior în teritoriile veneţiene, culminând cu Austria. Turcia devine aliata Franţei în războiul acesteia cu Austria, iar englezii Elisabetei I vor deveni ambasadori permanenţi la curtea padişahului.

Anul 1600, marcat în istoriile cancelariilor europene ca anul lui Mihai-Voievod, va fi anul limitării extinderii otomane. Va trece aproape o jumătate de secol de pace între Turcia şi Austria, timp în care începe, încet şi sigur, procesul de colonizare a Orientului. Războiul din 1686, terminat prin Pacea de la Karlowitz, marchează prima retragere a turcilor din Europa [2]. Ostilităţile vor reîncepe în 1715, iar în acest moment alianţa franco-turcă se face simţită. În ceea ce priveşte relaţiile oficiale dintre Imperiul Otoman şi Rusia, acestea încep în secolul XVII, când Moscova trimite mai mulţi ambasadori la Constantinopol. Practic, Imperiul Otoman păstrează o pace relativă cu Occidentul până în 1788, când se produce o deteriorare a relaţiilor cu Rusia. În primul era vorba despre invadarea Poloniei, a cărui independenţă fusese garantată de turci, iar în al doilea rând era vorba despre un teritoriu veşnic disputat, când de Rusia, când de Prusia, şi ulterior de Germania. Rusia Ecaterinei Mari nici nu va accepta negocieri asupra independenţei acestui teritoriu. Disputa se va transforma în război şi va culmina în Crimeea, iar mai apoi cu războiul de independenţă. Rezultatul va fi spectaculos. Dacă luăm în calcul şi revoluţiile care au loc în Ungaria, Belgia sau Franţa, ne dăm seama că întreaga hartă a Europei se modifică radical, iar balanţa de putere se va înclina spre vestul Europei.

Mai puţin cunoscute pentru lumea europeană, războaiele din Asia, ruso-iraniene sau ruso-chineze, vor avea un impact puternic asupra sferelor de influenţă pe care marile puteri încearcă să le construiască. Petru cel Mare este cel care realizează că eforturile de colonizare şi creştinare a fortăreţelor persiene sunt slabe, aproape nule, având în vedere că Persia nu declanşase niciodată Jihadul contra creştinilor. Teritoriile vizate vor avea pe rând conducător rus, apoi turc, iranian şi iarăşi rus. În 1801, ruşii vor anexa Georgia şi Şirvan, iar creştinarea începută pe vremea lui Petru prin decapitarea celor care vor refuza schimbarea religiei va continua în acelaşi ritm. Nu putem să nu facem o paralelă între metoda practicată de ruşi în secolul XVIII şi metoda practicată de irakieni sau talibani în secolul XXI.

Mergând mai departe, către Orientul Îndepărtat, mai exact către India, putem spune că intervenţia europeană a distrus în această regiune nu numai unul din cele mai mari imperii din istorie, Imperiul Marilor Moguli, dar a condus şi la o catolicizare dusă la extrem. După portughezi şi olandezi, au urmat francezii şi englezii. Rivalitatea dintre marile puteri şi lupta lor pentru pieţe de desfacere şi mai ales pentru resurse izbucneşte în cele din urmă. Franţa pierde războaiele din Europa şi implicit teritoriile de peste mări. Tratatul de la Versailles din 1783 va confirma acest lucru, iar din 1798 Lordul Wellesley se va ocupa de cucerirea sistematică a Indiei”[1]. Sfârşitul secolului XVIII va însemna domnia marilor puteri europene, în plină expansiune economică, militară şi politică. Tot ceea ce odinioară fusese mare imperiu musulman, nu mai exista. Doar mici sultanate şi hanate, puternic slăbite de coloniile europene. Luptele dintre sunniţi şi şiiţi vor duce la pierderea regiunilor estice de către Iran şi ulterior vor da naştere Afganistanului [3].

Ce se poate spune despre aceste conflicte? Majoritatea au fost pentru supremaţie, iar religia a fost o scuză acceptabilă. Istoria ne-a dovedit că niciuna din ţări, la începuturile ei, nu a fost înverşunată în ceea ce priveşte religia. A existat o acceptare a altor naţii de către mauri, pentru că erau conştienţi de beneficiile pe care le puteau obţine de pe urma acestora, a existat o toleranţă a musulmanilor faţă de franci. Cert este că marile războaie, mai exact cele două războaie mondiale, nu vor avea la bază niciun sentiment religios. Cert este şi faptul că sfârşitul secolului XVIII şi secolul XIX vor fi caracterizate de conflicte religioase, în care referinţa la Jihad este permanentă [5]. Putem vorbi despre masacrarea populaţiei creştine în Balcani, în Orientul Apropiat sau în Egipt. Pe de altă parte avem mişcările naţionaliste creştine şi musulmane, la fel de violente şi puternice, dar din care doar cele creştine vor deveni cunoscute: insurecţia sârbilor, insurecţia greacă etc. Toate aceste mişcări în care sunt implicaţi musulmanii vor avea un efect de domino. Se vor crea premisele dispariţiei imperiilor şi apariţiei a numeroase state.

Capitolul cuceririlor coloniale este unul care produce şi va continua să producă efecte. Egiptul este un astfel de exemplu. Napoleon va conduce campania pentru ei şi apoi împotriva lor. Războiul început de el va duce la eliberarea Egiptului de sub conducerea mamelucilor şi va deschide drumul spre modernitate. Algeria este alt exemplu. Disputat pe rând de arabi şi de turci, va ajunge colonie franceză şi, într-un final, va deveni independentă într-o perioadă destul de tulbure pentru politica franceză. Chiar şi în prezent, disputa dintre islamici şi creştini continuă. Canalul de Suez este un caz aparte, un efect al disputelor militare începute în secolul IX şi continuat până în secolul XIX. Disputa economică va avea ca punct de pornire tot violenţele religioase: masacrarea creştinilor din Alexandria din 1882. Războiul care va izbucni, aşa cum am mai spus, va duce la pierderea Egiptului de către Franţa şi prin asta la pierderea uneia din cele mai bune poziţii strategice în Orientul Mijlociu, poziţia din Liban fiind de mai mică importanţă. Iranul, vechea Persie, este un teritoriu care a trecut şi trece prin mari transformări, un „tampon” între sfere de influenţe şi lupte pentru resurse. Dacă la început era prins între imperialismul rus şi cel englez, apoi intervenind şi Imperiul Otoman, spre deosebire de Egipt şi Alger, invadarea sa va fi totală, nu se poate vorbi despre o deschidere spre modernizare. Totuşi, stabilirea echilibrului puterii va duce la o decizie comună a ruşilor şi a englezilor de a acorda în 1834 statutul de neutralitate Iranului, preţul plătit fiind economia ţării subordonată unei Anglii care îşi consolidase deja poziţia în Golf printr-o serie de alianţe cu prinţii arabi. În 1907 Iranul va deveni independent. Din păcate, tentativa şahului de a căpăta şi independenţa economică va duce întâi la o lovitură de stat, apoi la ocuparea teritoriului de forţele unite ale turcilor, ruşilor şi englezilor [2].

Primul Război Mondial nu a făcut decât să confirme taberele existente: algerienii, tunisienii, negrii din Africa de partea Franţei, musulmanii indieni de partea Angliei, libienii contra Italiei. Iranul va rămâne pasiv. Notabil rămâne faptul că, încurajaţi de englezi, arabii din Siria, Palestina şi Arabia vor porni mişcarea insurecţională contra turcilor. Important este în această perioadă masacrul din 1915. Iniţial pornit de la ideea trădării, chiar Ataturk va menţiona despre această stare de fapt - deportarea creştinilor, în special cea a armenilor, în Siria, se va încheia cu uciderea acestora. Chiar şi în prezent, Armenia cere recunoaşterea acestui masacru. Reversul la masacru? Acţiunile care pornesc din 1973, generate de Armata Armeană Secretă de Eliberare a Armeniei şi care vizează cetăţenii turci. Sau masacrarea armenilor la Sumgait în 1988, sau în 1990 la Baku, sau războiul pornit în 1991 între Azerbaidjan şi noua Armenie [1]. O situaţie asemănătoare avem în Cipru, când la debarcarea trupelor turce se produce o migraţie masivă a populaţiei greceşti către sudul insulei. Dorinţa de a învinge a făcut ca în timpul acestui conflict mondial să fie făcute o serie de promisiuni, promisiunea unui Kurdistan independent, a unui centru naţional în Ţara Sfântă pentru evrei, un stat unificat pentru arabi din nordul Siriei până la Golf. Soarta kurzilor va fi pecetluită în 1920, la fel limitarea teritoriul grec şi teritoriile ocupate din Asia Mică. În acest context, revoluţia condusă de Mustafa Kemal „Ataturk” va modifica parametrii stabiliţi în Conferinţa de Pace de la Versailles, Turcia devenind o realitate pe harta lumii, una puternică, cu obiective şi scopuri bine definite.

Lumea arabă a dorit la fel de mult unirea într-un unic stat. Înfiinţarea Ligii Arabe în 1948 a vizat reluarea legăturilor cu musulmanii din Africa. Plasarea Centrului Naţional pentru evrei (practic centrul viitorului stat Israel) în mijlocul teritoriul arab va duce la mari disensiuni. Pe de o parte avem coloniştii care se îndreaptă către acest centru producând, ca efect, exodul populaţiei autohtone, iar pe de altă parte avem protectoratul (Egipt, Kuweit) sau guvernarea sub mandat (Liban, Siria, Irak, Iordania) la care sunt supuse statele arabe [5]. Toate sunt state create, sub presiune, de către Franţa şi Anglia şi prin urmare nu putem vorbi despre autonomie în acest caz. Arabia Saudită va fi printre puţinele ţări care va profita de atuurile pe care le are: păstrarea oraşelor sfinte Mecca şi Medina şi păstrarea resurselor petrolifere. În zona rusă, revoluţia bolşevică a păstrat, într-o anumită măsură evident, libertatea naţionalităţilor conlocuitoare. Dar pentru a putea avea controlul lor, administraţia comunistă va practica metoda migraţiune, amestecând populaţiile, creând state cu frontiere artificiale. Se practica o colonizare sub auspiciile revoluţiei ruse.

Cel de al Doilea Război Mondial a dus la o transformare a lumii în întregul ei. În primul rând teritoriul ţărilor musulmane a fost folosit drept câmp de bătălie de un război cu care aveau prea puţin în comun. Unele din aceste ţări, precum Iran, Egipt, Libia sau Tunisia vor fi ocupate şi vor pierde oameni şi resurse pentru un război cu care nu aveau nimic în comun. Iranul, de exemplu, a fost folosit atât de ruşi cât şi de englezi, găzduind la un moment dat (1942) Conferinţa aliaţilor (Conferinţa de la Teheran). După terminarea războiului va lupta din greu pentru ocuparea unei poziţii-cheie în cadrul ţărilor Orientului Mijlociu. Egiptul, pe de altă parte, era o bază esenţială pentru aliaţi. Va rămâne consecvent poziţiei sale din Primul Război Mondial, iar după terminarea celui de al Doilea Război Mondial va obţine independenţa, în pofida intervenţiei unite a Israelului, Angliei şi Franţei. În dorinţa de a obţine ajutor, în special economic (petrolul oriental), aliaţii vor elibera unele din ţările Orientului Mijlociu aflate sub mandat, în plus cedând teritorii istorice celor pe care îi doreau aliaţi alături de ei. Cedarea oraşului Antiohia Turciei va provoca o reacţie violentă din partea Siriei. În iunie 1941 francezii ocupă Siria şi Libanul, capitularea Germaniei neducând însă şi la retragerea trupelor franceze din teritoriile ocupate. În paralel, Anglia recunoaşte independenţa Transiordaniei dar, sub pretextul tratatului de alianţă, va continua ocuparea acestui teritoriu. Urmarea este migraţia masivă a palestinienilor care fug din Israel, apoi va urma Războiul de Şase Zile, culminând cu o puternică criză a economiei iordaniene.

Sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial va duce la începerea procesului de decolonizare, în special a zonei Africii de Nord. Marocul, Tunisia şi apoi Alger vor deveni independente.

Dacă ar fi să analizăm perioada care a urmat, în special între 1962 şi 1979 (invazia sovietică din Afganistan), niciun conflict major nu a avut loc între lumea europeană şi cea musulmană. Se poate vorbi despre schimbare? Nicidecum. Efectele războiului îşi făceau simţită prezenţa. Dar nu pentru mult timp. Resursele ţărilor orientale, poziţia strategică a acestora, face ca multe din cancelariile marilor puteri să-şi schimbe politica. Anul 1979 va fi o cotitură pentru noile relaţii internaţionale. Luarea de ostateci în Iran, apoi invazia din Afganistan, urmate de criza petrolieră din Iran, care va duce la revoluţia islamică a lui Khomeyni vor influenţa cert structura viitoarelor conflicte internaţionale.

Invazia din Afganistan a prefigurat lupta pentru putere, pentru împărţirea sferelor de influenţă. Destrămarea URSS nu a avut ca efect încetarea conflictului. Dimpotrivă. A constituit un exemplu pentru conflictele de tip Cecenia. Actele de terorism devin parte integrantă a noului tip de război. Factorul economic devine din ce în ce mai mult un cassus belli şi, sub presiunea marilor puteri, se va adopta diplomaţia preventivă, respectiv preemptivă.

 

 

BIBLIOGRAFIE:

1. Duroselle Jean Baptiste – Istoria relaţiilor internaţionale, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.

2. Ferro Marc – Şocul islamului, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006.

3. Miquel Andrei – Islamul şi civilizaţia sa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.   

4. Roux Jean-Paul – Istoria războiului dintre islam şi creştinătate 622-2007, Editura Artemis, Bucureşti, 2007.

5. Tariq Ali – Ciocnirea fundamentalismelor, Editura Antet, Bucureşti, 2003.

    





 

 

 

 

Efectele globale ale istoriei conflictelor din Orientul Mijlociu

 

Pericole si amenintari teroriste

 

Valorificarea experientei acumulata in teatrele de operatii si la exercitii multinationale

 


 
  Webdesign LTC Dragos Anghelache