Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
DESPRE NOI
c  
 
 
 

 
 
PROBLEMATICA SECURITĂŢII GLOBALE
ÎN CONTEXTUL TRANSFORMĂRILOR ACTUALE (5)
Inginer dr. Mariana ANCUŢ

nr.trecut urmare din nr. 4/2009

 

Revoluţia în afacerile militare (RMA)

Teoreticienii militari au perceput cu mai mult timp în urmă perioadele de discontinuitate în ducerea acţiunilor militare în special şi a ducerii războiului în general, cauzate de apariţia unor noi sisteme de armament şi tehnologii, pe care le-au numit "revoluţii“.

Începând cu anii ’90, revoluţia în afacerile militare a devenit un concept- cheie în gândirea militară atât americană cât şi a altor ţări, inclusiv în cele desprinse din fostul bloc sovietic. De fapt, "antecedentele" acesteia se regăsesc în revoluţia tactică1 a sovieticilor, care încercau să definească mutaţiile produse, prin anii ’60 ai secolului trecut, în conceptul lor de apărare, în organizarea militară, ca şi la nivelul doctrinelor, prin apariţia armelor nucleare şi a rachetelor. Sovieticii puneau accentul pe dezvoltarea tehnologică, pe componentele tehnice ale luptei, pe armament şi mai puţin pe posibilitatea adaptării doctrinelor de întrebuinţare a tehnicii şi armamentului  la  inovaţiile  tehnologice.

Conceptul american de revoluţie în afacerile militare a apărut într-un context strategic conturat de o dublă revoluţie – cea a informaţiei şi cea a globalizării, din necesitatea adaptării strategiei militare americane la noul mediu de securitate. De fapt, ca să putem vorbi de o revoluţie, trebuie să avem o schimbare de fond în doctrină şi în organizare.

O revoluţie în afacerile militare are drept condiţie sine qua non o schimbare instituţională profundă ceea ce, în mod fundamental pragmatic, înseamnă profesionalizarea forţelor şi modularitatea acestora, integrarea noilor tehnologii ale informaţiei în sistemele de armamente existente, context în care armatele sunt nevoite să se schimbe la toate nivelurile, simultan, de la tehnologie şi cultură, până la organizare, doctrină, strategie, tactică, instrucţie, logistică. Un colonel de aviaţie din Departamentul Apărării al Statelor Unite, citat de Toffler în "Război şi antirăzboi“, spunea că "războiul din Golf a fost un război în care un dram de silicon dintr-un computer a putut avea mai mult efect decât o tonă de uraniu“2. Acest conflict care, practic, a "deschis“ calea revoluţiei în afacerile militare, i-a făcut pe mulţi dintre strategi să se oprească asupra schimbării naturii şi a conducerii războiului.

Din multitudinea definiţiilor care există pentru revoluţia în afacerile militare, credem că esenţa o reprezintă "schimbarea majoră în arta conducerii războiului, datorată apariţiei noilor tehnologii militare“.

RMA este o schimbare paradigmatică în sfera războiului şi poate fi generată de noua tehnologie (cum a fost apariţia puştii cu încărcarea posterioară), noi concepte operaţionale (cum este Blitzkrieg) sau noi structuri ori tipare de forţe. De la războiul arabo-israelian din 1973, muniţiile de precizie ghidate au format una din componentele semnificative ale RMA actuale.

Cealaltă componentă este reprezentată de modalităţile de luptă în "reţea“, care conferă luptătorilor o conştientizare situaţională aproape completă pe timpul luptei. În acelaşi timp, această componentă permite "noi şi revoluţionare capacităţi de identificare a ţintelor şi permite comunicarea între toate nivelurile de comandă“3.

În lumea afacerilor, noţiunile de e-business, alături de e-economy şi e-commerce, sunt termeni familiari, deja consacraţi. E-business reprezintă o nouă cale de a conduce afacerile, prin interconectarea informaţională, în mod eficient, cu viteză, inovativ, şi prin crearea unei noi valori într-o organizaţie. Prin analogie cu e-business, e-defence defineşte interconectarea afacerilor militare, sau mai exact, o nouă revoluţie în afacerile militare. Prin afaceri militare se înţelege orice activitate care susţine un obiectiv specific cu o finalitate bine determinată.

În momentul de faţă, ne aflăm într-o perioadă de tranziţie de la epoca industrială spre epoca informaţională sau, după alte studii, la era cunoaşterii. Fără îndoială, pacea şi dezvoltarea reprezintă subiectele acestei epoci. Dar, cu toate acestea, nu putem uita că lumea nu este liniştită. După unele statistici, incomplete, războaiele şi conflictele armate care au avut loc în diferite regiuni ale lumii după anul 1990, au fost, în medie, de 30 pe an.

 În accepţiunea ştiinţei militare occidentale, "RMA constă într-o schimbare majoră în natura războiului, determinată de o utilizare ingenioasă a unor noi tehnologii care, combinate cu schimbări semnificative în doctrina militară şi conceptele organizatorice şi operaţionale, modifică în mod fundamental caracterul şi conducerea acţiunilor militare"4. Deci, RMA nu este altceva decât o dezvoltare a tehnologiei informaţionale şi o transformare socială, ea reflectându-se inevitabil şi în domeniul militar.

Ca atare, RMA va influenţa în mod deosebit aproape toate aspectele din domeniul militar mondial, conducând la apariţia unei serii de factori, instabilităţi şi insecurităţi, precum şi la schimbări în fizionomia unui viitor război. RMA va exercita astfel o influenţă extrem de importantă asupra construcţiei economice naţionale, luptei politice şi diplomatice, asupra construcţiei armatei, precum şi asupra pregătirii pentru luptă a trupelor. Şi, nu în ultimul rând, se apreciază că noua revoluţie în afacerile militare va produce schimbări de esenţă în redefinirea noii ordini mondiale, în care puterea militară va fi un ingredient important şi un determinant evident.

Întorcându-ne în istorie, au fost câteva revoluţii, mai mari sau mai mici, rămase sau uitate. Se spune că războiul a fost revoluţionat atunci când "Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe perşi, combinând infanteria Vestului cu cavaleria Estului"5.

Viziunea asupra războiului, pentru susţinătorii revoluţiei în afacerile militare, este fundamental opusă concepţiei clausewitziene. Sigur, promotorii revoluţiei în afacerile militare care anunţă dispariţia completă a "ceţii" şi a "fricţiunii" nu sunt mulţi, dar ei vorbesc despre capacitatea de a stăpâni aceste două fenomene datorită noilor tehnologii. Ceea ce nu înseamnă că vom nega impactul progresului tehnologic. Totuşi, e pertinent să punem în discuţie caracterul revoluţionar al schimbărilor produse de către o revoluţie în afacerile militare, pentru că "ceaţa" şi "fricţiunea" sunt legate de dimensiuni pe care tehnologia nu este în măsură să le depăşească.

Noua tehnologie nu va înlocui nici oamenii, nici materialele, ci doar va facilita pătrunderea acestora în teren, detectarea mişcării trupelor adversarului, legătura mai mult decât vitală dintre logistică – aprovizionare – comandă şi control – trupe – eficienţa acţiunii, precum şi capacitatea de a limita pierderile, căutând să cunoască intenţiile inamicului în timp şi spaţiu. Combatantul revoluţiei în afacerile militare este un soldat mai bine antrenat, mai bine instruit şi a cărui armă informatică – fie GPS, fie calculator – devine un element intrinsec al existenţei sale. Este ceea ce americanii denumesc digitalizarea armatelor. Această digitalizare este, în fapt, o îmbinare – posibil, cea mai eficientă – între fazele, inerente procesului acţiunii militare – pregătirea şi ducerea operaţiei.

Se ştie că globalizarea înseamnă progres, schimb de informaţii, de tehnologie. Despre globalizare putem vorbi începând cu descoperirile geografice, cu apariţia şi dezvoltarea transporturilor şi a telecomunicaţiilor. Şi atunci a avut loc o "revoluţie", în sensul propriu al cuvântului. Umberto Eco spune că nivelul nostru de înţelegere parcurge trei stadii: iconic – suntem atenţi la conotaţiile unui mesaj, compozit – încercăm să descifrăm încărcătura sa metaforică, şi tropic, atunci când facem trecerea de la conţinutul propriu-zis. Încercând un răspuns, putem spune că cele trei revoluţii care, parctic, au dat startul mileniului trei – revoluţia informaţională, revoluţia globalizării şi revoluţia în afacerile militare – se află într-o astfel de relaţie, de înlănţuire; o revoluţie informaţională accentuează globalizarea alături de care şi prin care determină o revoluţie în afacerile militare. Cele trei elemente sunt, de fapt, condiţii indispensabile ale menţinerii acestui lanţ, care, fără doar şi poate, se bazează pe informaţie, pe folosirea acesteia într-un mod care să servească scopului propus.

Analizând fenomenul RMA, putem observa că există două curente.

Pe de o parte, tendinţele sunt de acordare a unei atenţii deosebite la schimbările din domeniul social şi politic, considerându-se că "RMA nu este altceva decât o parte a ansamblului transformării sociale“6. Alvin Toffler precizează că "civilizaţia nouă o provoacă pe cea veche, prin care ansamblul social ar fi schimbat, îndemnând forţele armate la schimbări în domeniul tehnologiei, organizării, strategiei, tacticii, instruirii, logisticii etc., ceea ce conduce la apariţia RMA“7. Istoricul american Michael Roberts afirmă că: "O dată cu apariţia unor schimbări remarcabile şi a unor inovaţii la nivel strategic şi tactic, a dimensiunii forţelor armate, precum şi a structurii politico-sociale, acestea sunt îmbinate coerent pentru a deveni RMA.

Pe de altă parte, specialiştii americani şi occidentali percep RMA în mod deosebit prin prisma dezvoltărilor tehnico-ştiinţifice. Andrew Cliparnivici, directorul Centrului de Cercetări pentru Proiectarea Bugetului Apărării Americane, consideră că patru elemente reprezintă trăsăturile RMA: schimbările tehnologice, dezvoltarea sistemului militar, inovaţiile teoriei luptei şi remodificarea structurii organizatorice.

Astfel, se preconizează că RMA reprezintă o combinaţie între adoptarea tehnologiilor noi, noutăţile în teoria luptei şi reforma organizării militare, combinaţie prin care se pot schimba definitiv caracteristicile acţiunii militare şi desfăşurarea unui viitor război. De asemenea, loviturile de înaltă precizie şi la distanţă mare, precum şi războiul informaţional ar putea constitui o schimbare predominantă pentru un viitor război.

În prezent, părerea majorităţii specialiştilor este că în anumite perioade ale istoriei omenirii, unele tehnologii noi se îmbină cu concepţiile noi ale luptei şi structurile organizatorice militare, determinând sporirea într-un ritm rapid a capacităţii operaţionale a forţelor armate, ceea ce constituie tocmai esenţa RMA.

În plus, prin percepţiile lor în sens larg şi în sens restrâns, specialiştii occidentali clasifică RMA în două categorii: "RMA parţială“ şi "RMA multilaterală“.

În acest sens, RMA parţială se manifestă în domeniul militar datorită aplicaţiilor de amploare a unor categorii de arme noi sau adoptării unor noi concepţii strategice care vor determina o schimbare radicală în sfera militară. Spre exemplu, în secolul al XIX-lea, Napoleon a adoptat eşaloanele divizie şi corp de armată în structura militară a armatei franceze şi a utilizat o nouă doctrină a luptei armate. În secolul al XX-lea, Mao Zhe-Dong a preconizat o nouă doctrină militară – "Războiul popular“ – prin care beligerantul cu armamentul inferior poate înfrânge adversarul cu armamentul superior.

RMA multilaterală se manifestă ca o schimbare radicală, cu caracter corelativ, apărută în toate dimensiunile militare. Nu numai că această schimbare constituie o amplificare imensă a capacităţii de luptă, dar ea face parte şi din ansamblul transformărilor sociale.

În opinia noastră, RMA parţială poate dura între 10 şi 20 de ani, reprezentând o evoluţie normală a strategiilor în funcţie de progresele obţinute în domeniul tehnologiilor, pe când RMA multilaterală are implicaţii sociale majore, precum şi un profund conţinut tehnologic şi cultural care depăşeşte limitele specificului naţional.

Alvin Toffler consideră că, până acum, în istoria lumii, RMA a avut loc "numai de două ori"8, prima revoluţie fiind produsul revoluţiei agricole, iar a doua fiind produsul revoluţiei industriale. În momentul de faţă, RMA care este în curs de desfăşurare este produsul revoluţiei informaţionale, sau, mai bine spus, al evoluţiei procesului cunoaşterii multidisciplinar, iar parametrii-cheie ai artei războiului sunt reprezentaţi de "anvergură, forţă de ucidere şi viteză"9.

Opiniile specialiştilor militari chinezi10 legate de această chestiune se referă la faptul că, până în prezent, în istoria lumii, au avut loc cinci RMA:

• prima RMA – s-a produs în războiul cu mâinile goale;

• a doua RMA – s-a produs în epoca războiului cu arme albe;

• a treia RMA – s-a produs în epoca războiului cu arme de foc, fiind legată de inventarea prafului de puşcă şi a fost aplicată pe scară largă în domeniul militar;

• a patra RMA – s-a produs din secolul al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului XX, o dată cu descoperirea şi aplicarea motorului cu ardere internă, precum şi a altor arme mecanice;

• a cincea RMA – s-a produs începând cu a doua jumătate a secolului XX, mai ales în anii ’80, o dată cu aplicarea pe scară largă în domeniul militar a armelor nucleare, tehnologiei electronice şi micro-electronice, tehnologiei IT, a detectării şi telemăsurării la distanţă, precum şi a altor tehnologii.

Alţi specialişti consideră că RMA este reflectarea transformărilor sociale, economice şi a celor tehnico-ştiinţifice în domeniul militar. Aceste transformări cuprind o gamă de revoluţionări care au imprimat un caracter definitiv saltului calitativ produs în domeniul tehnologiei militare, gândirii militare, metodelor de luptă şi structurii organizatorice militare, precum şi eficienţei capacităţii de luptă, în scopul schimbării fizionomiei războiului.

O nouă tendinţă se îndreaptă spre ideea că noua RMA reprezintă o transformare militară, care se manifestă în domeniul militar al lumii, şi care îmbină corect, la timp, tehnica avansată şi sistemele de armamente existente cu noutăţile doctrinei militare şi cu reorganizarea structurii militare, în vederea schimbării definitive a modului de luptă şi, ca atare, a sporirii în măsură extrem de mare a eficienţei militare. În plus, unii consideră că RMA reflectă trăsăturile epocii informaţionale sau erei cunoaşterii şi reprezintă un proces prin care forţa armată cu caracteristici ale epocii industriale se transformă în putere militară cu caracteristici ale epocii informaţionale. RMA se întemeiază pe tehnologia informaţională, iar transformările fizionomiei tehnologice şi ale ansamblului lumii de la societatea industrială la cea informaţională constituie o finalitate progresistă.

În concordanţă cu cele prezentate anterior, putem spune că dezvoltarea militară a diferitelor ţări, cu origini culturale diferite şi diferite moduri de gândire, determină manifestarea unor divergenţe în perceperea RMA. Sunt evidenţiate însă şi recunoscute unele puncte comune, cum ar fi:

– existenţa unei noi RMA;

– faptul că noua RMA este consecinţa inevitabilă a transformărilor sociale, îndeosebi a progresului tehnico-ştiinţific;

- baza noii RMA o constituie dezvoltarea tehnico-ştiinţifică;

– noua RMA exercită o influenţă profundă asupra unui viitor război.

Concluzionând, putem spune că RMA reprezintă reflectarea remarcabilelor transformări sociale, economice şi tehnico-ştiinţifice în afacerile militare. Ea cuprinde o gamă largă de transformări revoluţionare care imprimă un caracter definitiv saltului calitativ produs în domeniile tehnologiei militare, gândirii militare, metodelor de luptă şi structurilor organizatorice militare, precum şi eficienţei capabilităţilor militare. Acest salt calitativ este capabil să schimbe fizionomia unui viitor război, iar RMA nu este numai o revoluţie simplă a tehnologiei militare, ci este rezultatul evoluţiei societăţii umane, al unui complex politic, economic, tehnico-ştiinţific şi al dezvoltării militare la nivel mondial.

 

Diplomaţia preventivă

Analiştii consideră că cea mai potrivită definiţie a diplomaţiei preventive a fost dată de Boutros Ghali în 1995: "Diplomaţia preventivă este acţiunea de prevenire a apariţiei disputelor între părţi, de prevenire a escaladării disputelor existente şi transformării lor în conflicte (violenţe) şi limitarea acestora din urmă, atunci când ele apar"11. Diplomaţia preventivă se poate face prin: prevenire şi negociere. Două tipuri de conflict constituie obiectul prevenirii: conflictul dintre părţi (denumit şi conflictul de distribuire sau coordonare), unde incompatibilitatea poziţiilor sau a cererilor face părţile implicate să caute mijloace de a predomina unul asupra altuia, şi conflictul împotriva naturii, unde părţile se confruntă cu o ameninţare externă comună.

Procesul de negociere se poate realiza direct între părţi sau prin mediere. Medierea presupune existenţa unui mediator, un comunicator care poartă mesaje, acţionând ca un adevărat catalizator, fără să furnizeze vreo opinie personală pe lângă mesajele transportate. Ca proces, negocierea are trei elemente definitorii: recompensele, atitudinile şi tacticile.

Controlul armamentelor este un tip de diplomaţie preventivă. Henry Kissinger nota că "din punct de vedere istoric, expansiunea armelor a constituit mult mai des o reflectare a conflictelor politice şi a neîncrederii, decât o cauză a acestora. Cu toate acestea, am fost de acord că pregătirea de luptă a armelor strategice şi potenţialul distructiv al acestora au însemnat pentru contemporaneitate o perioadă de schimbări revoluţionare"12. Se pornea de a ideea că armele pot deveni sursa neînţelegerilor, adică aşa-zisă dilemă de securitate: "O naţiune preocupată de întărirea forţei sale militare doar în scop defensiv poate atrage, în mod neintenţionat, o întărire a potenţialului militar din altă ţară"13. Prin urmare, diplomaţia preventivă manifestată prin controlul armamentelor, de exemplu, poate fi un element-cheie în cadrul relaţiilor internaţionale, putând să redefinească în mod indirect relaţiile de cooperare politică din state rivale. Astfel, utilizarea negocierilor cu privire la controlul armamentelor poate fi o metodă de stopare a unui dezastru de securitate globală.

 

Criză, conflict, alianţă, tratat,
acord, pact, declaraţie

Legătura indisolubilă între conflicte, negocieri şi diplomaţie creează, chiar şi pentru specialişti, probleme pentru prezentarea lor teoretică şi practică. Trăsăturile comune, atât de numeroase, conduc uneori la o repetiţie inevitabilă. Având în vedere că terminologia folosită spre a defini diversele acte convenţionale internaţionale este extrem de variată, în literatura de specialitate au fost convenite următoarele expresii:

Criză – denumire dată în practica internaţională fazelor cele mai acute ce caracterizează relaţiile internaţionale. Este folosit, deopotrivă, pentru a descrie schimbări ce au loc în perioade de timp fie foarte scurte sau foarte lungi, dar şi pentru a descrie dificultăţi economice persistente, prăbuşirea unor civilizaţii, accidentele din sistemul financiar, prăbuşirea acţiunilor la bursele internaţionale14. Originea cuvântului se regăseşte în greaca veche, verbul krinein având sensul de "a judeca", "a separa", "a discrimina", "a decide". Cuvântul grec krisis (adică "judecată" sau "decizie") este preluat în limba latină unde se transformă în crisin, crisis în secolul al XVI-lea, ajungând ulterior la înţelesul actual15. Este de reţinut faptul că originea termenului sugerează imaginea negativă a conceptului. Dacă luăm în considerare nivelul de manifestare, avem crize de nivel individual şi crize de grup. Dacă ne referim la domeniul în care se produce şi se difuzează, avem crize politice, economice, financiare, morale, militare, demografice, alimentare, energetice, ecologice, educaţionale ş.a.m.d. Conform spaţiului de manifestare, geografic identificăm crize la nivel local, naţional, continental şi planetar. După cel de al Doilea Război Mondial s-a pus problema clasificării crizelor internaţionale şi funcţie de importanţa şi efectele avute asupra ordinii internaţionale. În acest caz vorbim de crize de centru (blocada Berlinului, criza rachetelor din Cuba) şi crize periferice (războiul din Yom Kippur, intervenţia sovietică în Afganistan).

Conflict – este un termen folosit în istoria artei militare în special în definiţia războiului: "conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupări, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice şi politice"16 sau "un conflict simultan al forţelor armate, al sentimentelor populare, al dogmelor juridice şi al culturilor naţionale" (Quincy Wright)17. Lexicoanele militare apărute înainte şi după 1990 nu definesc noţiunea de "conflict" sau sintagma "conflict militar". Totuşi, cele două noţiuni se fac cunoscute mai ales după anii ’80, în special în cadrul politicii externe americane, când s-au făcut eforturi pentru elaborarea unui concept politico-militar care să permită întrebuinţarea mai eficientă a întregului arsenal de mijloace politice, economice şi de forţe armate în afara graniţelor SUA18.În prezent, putem vorbi despre conflicte interstatale şi intrastatale. Dacă numărul conflictelor interstatale a scăzut puternic, nu acelaşi lucru putem spune despre conflictele intrastatale: războaie civile, războaie de secesiune şi de fragmentare teritorială, conflicte etnico-religioase, conflicte împotriva regimurilor opresive, împotriva legitimităţii guvernului respectiv etc.19

Dicţionarul Explicativ al limbii române spune că "alianţa înseamnă înţelegere politică între două sau mai multe state, pe bază de tratat, prin care statele respective se obligă să acţioneze în comun sau să se ajute în anumite împrejurări, în special în caz de război ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate"20.

Putem spune că în decursul istoriei omenirii, alianţele militare, coaliţiile politico-militare au avut scopuri, roluri şi destine diferite. Alianţele şi coaliţiile politico-militare s-au constituit pentru executarea de acţiuni comune ale statelor membre, urmărind rezolvarea problemelor politice, economice cu ajutorul forţelor reunite. Structura şi scopurile alianţelor politico-militare sunt marcate de epoca istorică, de regimul politic, de nivelul potenţialului economic şi militar al participanţilor la coaliţie, precum şi de politica dusă de parteneri înainte de război şi în timpul acestuia, de situaţia geo-strategică în care se află.

În accepţiunea cea mai largă, alianţa sau coaliţia este o asociaţie, o înţelegere între două sau mai multe state, încheiată în vederea unei acţiuni comune, pentru realizarea unor scopuri comune, urmărindu-se ca statele coalizate să-şi acorde, în virtutea unor aranjamente, ajutor reciproc, să modifice raportul de forţe prin obţinerea superiorităţii unei părţi faţă de alta. De regulă, această asociaţie este temporară, convenită pe timp limitat sau determinată de un obiectiv comun şi poate avea caracter economico-politic, militar sau politico-militar. Dicţionarele, culegerile de termeni din diferite domenii ale ştiinţelor politice, juridice şi militare, pun într-o oarecare măsură semnul egalităţii între conceptele de "alianţă", "coaliţie", "pact", "bloc" şi "tratat"21. Micul dicţionar enciclopedic mai adaugă la definiţia alianţei următoarele: "legătură temporară între două sau mai multe grupuri, în vederea unui scop comun"22. Aceeaşi lucrare defineşte coaliţia ca "alianţă, înţelegere între state, partide sau grupări politice, clase sociale, persoane, încheiată în vederea unei acţiuni comune". Lucrările de drept internaţional definesc noţiunea de alianţă internaţională ca o "legătură între două sau mai multe state, de obicei consemnată în tratate, prin care acestea convin să acţioneze în comun, în mod permanent sau temporar, şi să se ajute reciproc în cazul în care anumite interese comune sau anumite situaţii politice ar determina necesitatea sau utilitatea unei asemenea cooperări diplomatice, armate, generale"23, iar coaliţia ca o "alianţă dintre două sau mai multe state tinzând la realizarea unui anume scop, de natură temporară, general, politic şi militar". Încheierea alianţelor în general, a celor militare în particular, este atribut şi drept al organului executiv al statului, stabilit prin Constituţie. În literatura istorică şi militară alianţa militară reprezintă "acea înţelegere politico-militară consemnată într-un tratat, prin care statele semnatare îşi asumă obligaţia reciprocă de a acţiona în comun cu toate sau numai cu o parte din forţele lor armate pentru a se apăra de un duşman comun"24.

Din punct de vedere istoric, chiar şi Biblia menţionează existenţa unei legături create între şefii de state sau triburi şi pe baza cărora se acorda ajutor fie politic, fie militar. Generalul chinez Sun Tzî (circa sec. VI-V î.e.n.), care a elaborat celebrul tratat militar "Arta războiului", spunea că "..dacă inamicul, fără să-ţi fi dat răgaz să te pregăteşti complet, este gata să te atace şi vine cu o armată organizată pentru a invada, dezmembra sau pustii ţara, strânge cât mai multe forţe, cere sprijin de la vecini şi aliaţi".25 Aceeaşi idee este practic reluată în "Arthasastra" a lui Kautiliya, ministru şi sfetnic al regelui indian Chandragupta, carte scrisă în anii 321-298 î.e.n. În această carte la enumerarea împrejurărilor folosirii oştilor aliate se spune: "…când ţelul propriu este acelaşi cu ţelul aliatului; când izbânda proprie atârnă de aliat; când aliatul este aproape şi se poate atinge ţelul folosind prisosul de putere al aliatului."26. Tratatul "Arta militară" a lui Flavius Vegetius Renatus, demnitar la curtea împăratului roman Theodosius I, subliniază datoria şefilor militari de a cunoaşte "care neamuri aliate cu duşmanii sunt puternice şi care sunt neputincioase, câtă credinţă şi putere au aliaţii noştri, câtă tragere de inimă este în trupele inamice şi, în sfârşit, care parte îşi poate disputa mai uşor victoria"27.

Următorul pas în evoluţia alianţei îl realizează Hugo Grotius (1583-1645) în cartea sa "Despre dreptul războiului şi al păcii", prin departajarea alianţelor în egale şi inegale.

El spune că ".. prin alianţă inegală înţelegem acea alianţă care, prin însuşi obiectul tratatului, conferă uneia dintre părţi o oarecare întâietate permanentă, ….întâmplându-se ca aliatul superior să fie cu mult mai puternic decât ceilalţi aliaţi, uzurpând, încetul cu încetul, puterea propriu-zisă. O notă aparte, cu extrem de multe învăţăminte, poartă războaiele din perioada revoluţiei franceze şi a imperiului napoleonian, până la Războiul Crimeei, timp în care alianţele politico-militare au cunoscut însemnate mutaţii şi o puternică afirmare.

Chiar dacă unii istorici neagă nivelul importanţei pe care a avut‑o Napoleon Bonaparte în istoria mondială, trebuie să subliniem că modificările naţionale, modificările sociale, politice, culturale şi militare au determinat încheierea unei serii de şase coaliţii politico-militare anti-napoleoniene, ultima constând în realizarea tratatului de alianţă dintre Anglia, Rusia, Austria, Spania, Suedia, Prusia şi alte state germane. Au existat alianţe care s-au erodat datorită intereselor divergente ce au eclipsat interesul comun: Mica Înţelegere, de exemplu. Istoricii au spus că "există similitudini între Mica Înţelegere, sau mai degrabă între sistemul francez de alianţe din estul Europei şi NATO după cel de al Doilea Război Mondial. În ambele cazuri, un grup de state mici au realizat aranjamentele de securitate pentru a prezerva status quo-ul, care a devenit asociat cu – şi întărit de – o mare putere. Întregul sistem de apărare se bizuie pe sprijinul marii puteri."28. Deosebirile sunt şi ele importante: sistemul francez al alianţelor răsăritene a fost realizat împotriva ameninţării a două puteri înfrânte, Germania şi Ungaria, organizaţia de la Bruxelles s-a format împotriva ameninţării unui aliat victorios, transformat în inamic.

Studiind sursele internaţionale de drept, mai exact bazele juridice ale constituirii alianţelor şi coaliţiilor militare, putem vorbi de două perioade distincte :

prima perioadă începe din 1236 î.Hr. şi se continuă până în 1919, când a fost semnat Pactul Societăţii Naţiunilor;

a doua perioadă se derulează din 1919 până în prezent şi se poate divide în două subperioade: prima din 1919 şi până în 1945, iar cea de a doua din 1945 până în prezent.

Carta ONU nu face nicio referire la formarea, funcţionarea şi destructurarea acestora, dar în acelaşi timp nu conţine prevederi prin care să se interzică realizarea lor. În acelaşi timp, Carta conţine o serie de prevederi de importanţă capitală pentru definirea şi înţelegerea statutului juridic al alianţelor în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial. "Alianţele şi coaliţiile politico-militare deşi sunt o realitate istorică, actele juridice de constituire nu conţin în titulatura lor, decât în rare cazuri, cuvântul alianţă.29

Tratat – denumire aplicată, de regulă, dar nu în mod exclusiv, înţelegerilor internaţionale celor mai solemne sau având un obiect deosebit de important.

În sensul larg al cuvântului, denumirea de tratat se dă oricărui acord sau înţelegere care se încheie între membri ai comunităţii internaţionale şi care este destinată să producă efecte de drept internaţional. Ca operaţie juridică, "tratatul" este un act juridic, definit, în general, a fi o înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se determină drepturile şi obligaţiile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită pe care ele se obligă să le respecte. Pe de altă parte, tratatul mai poate fi definit şi ca un instrument, în care se încorporează un acord de voinţe între state. Prin urmare, tratat internaţional înseamnă orice fel de angajament consensual, făcut în baza dreptului internaţional şi constituie unul dintre mijloacele prin care subiectele de drept internaţional dobândesc drepturi şi îşi asumă, unul faţă de altul, obligaţii prin care se leagă în conformitate cu dreptul internaţional. Definiţia finală a fost propusă de către Comisia de Drept Internaţional, în Conferinţa de Codificare din 1968-1969. Există o regulă de drept internaţional general acceptată, în sensul că o înţelegere internaţională nu poate constitui un tratat, decât dacă conţine obligaţii internaţionale angajante. Trebuie subliniat faptul că în istorie se cunosc declaraţii care nu au fost considerate tratate, deşi ele au avut o deosebit de mare importanţă la acea dată (de exemplu, Declaraţia de la Paris din 1856, Declaraţia de la Petersburg din 1868, ş.a.).

Spre deosebire de alianţe, tratatele au o istorie mai recentă. Istoria menţionează că tratatele bilaterale sunt cele care au fost cunoscute primele. Ele se refereau la chestiuni pentru reglementarea cărora nu era necesară decât prezenţa a doar două subiecte de drept şi au fost încheiate mai întâi în statele europene. Domeniul în care s-au manifestat cel mai mult tratatele bilaterale a fost cel comercial, dar există tratate care reglementează teritoriul, condiţia persoanei umane, convenţiile de stabilire, mijloacele de comunicaţii, colaborarea în diferite sectoare sau relaţiile dintre state.

Unii specialişti spun că tratatele multilaterale îşi au originea în anul 1815, iar forma pe care o aveau era total diferită de cea prezentă. Putem menţiona Tratatul încheiat la Paris în 1814, care consta din şapte tratate încheiate în termeni identici de Franţa cu fiecare din cele şapte state aliate şi nu există nicio legătură juridică între ele. Primul tratat multilateral negociat direct este Tratatul de pace de la Paris din 1856, unde semnatare sunt nu numai statele beligerante, dar sunt cuprinse şi statele neutre (Prusia şi Austria). Începând cu secolul al XIX-lea convenţiile sunt cele care predomină, adoptate fiind fie în cadrul unor conferinţe diplomatice, fie în cadrul unor organizaţii internaţionale. Obiectul convenţiilor vizează domenii diverse: Convenţia de la Haga din 1907 asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţionale, Pactul Briand-Kellogg din 1928 asupra interdicţiei recursului la forţă etc. Numărul convenţiilor multilaterale creşte în fiecare an, având în vedere că domeniile vizate sunt extrem de numeroase. Alţi specialişti menţionează Tratatul de Pace de la Westfalia din 1648 ca fiind primul tratat multilateral.

Statistic s-a constatat că între 1864 şi 1919 au fost încheiate un număr de 257 tratate multilaterale, iar între 1920 şi 1957 peste 1 200 de tratate multilaterale30.

Ar mai fi de adăugat faptul că tratatele multilaterale pot fi închise – adică participanţii sunt riguros determinaţi – sau deschise – adică toate statele suverane şi chiar alte subiecte de drept internaţional pot adera la el.

Acord – termen general şi cu un conţinut tehnic nu tocmai precis (nu întotdeauna). În cazul acordurilor încheiate de organizaţiile internaţionale se ridică problema dacă dreptul internaţional recunoaşte aceste acorduri şi dacă aceste acorduri au acelaşi caracter juridic ca şi un tratat internaţional. Organizaţiile internaţionale au considerat acordurile încheiate de ele ca având caracterul juridic al acordurilor internaţionale. La fel, Curtea Internaţională de Justiţie consideră acordurile încheiate ca având caracter internaţional (documente ale OIM: "acorduri între organizaţii, analoage tratatelor dintre state"; documente ale ONU: "aceste acorduri cu statele au semnificaţie juridică considerabilă, pentru că, prin ele, organizaţiile internaţionale sunt capabile să transforme recomandările organelor conducătoare, în obligaţii juridice angajante"; OMS; BIRD)31.

Convenţie – se foloseşte atunci când este vorba de tratate multilaterale care cuprind reguli de importanţă generală. Termenul de convenţie a ajuns să fie folosit pentru instrumente multilaterale creatoare de drept majore, ca şi pentru a desemna instrumentele prin care se consemnează rezultatul conferinţelor diplomatice convocate sub auspiciile ONU.

Pact – termen recent care desemnează o înţelegere cu caracter solemn (de exemplu Pactul Briand-Kellogg).

Declaraţie – când se stabilesc principii juridice ori se afirmă o atitudine comună. Este considerată un tratat prin care se declară/constată dreptul existent ori se creează un nou drept, sau, prin care se afirmă unele principii de politică ca neagresiunea sau asistenţa mutuală. Deseori, şefi de stat sau miniştri de externe participă la declaraţii de politică externă pe care ei le consideră angajante, din punct de vedere moral şi politic, dar care nu creează obligaţii juridice între state. De exemplu, Declaraţia comună a preşedintelui Roosvelt şi a lui W.Churchill din 1941, cunoscută ca fiind Carta Atlantică, sau Declaraţia de la Washington din 1954, cunoscută ca fiind Carta Potomac.

Există în practica mai recentă a statelor tendinţa de a nu încheia documente care au forţă juridică iar pentru aceasta ele vor să foloseas­că denumiri care au o conotaţie ce ar confirma caracterul lor juridic (tratat, pact, convenţie etc) sau includ clauzele respective într-un instrument prin care prevăd în mod direct, sau în orice alt mod, că acesta este obligatoriu din punct de vedere politic (Actul Final de la Helsinki)32.

Negocierile care eşuează, acceptarea condiţionată a unui tratat sau rezervele formulate cu ocazia semnării sau ratificării unui tratat constituie linia de demarcare între un angajament internaţional incomplet şi un angajament consensual, care leagă din punct de vedere juridic. Curtea Internaţională a arătat că nu este pregătită "să ia în considerare declaraţiile, recunoaşterile sau propunerile pe care părţile au putut să le facă în timpul negocierilor directe între ele, atunci când asemenea negocieri nu au dus la un acord complet"33.

 În practica dreptului diplomatic, după codificarea realizată în 1961 (Convenţia de la Viena), tratatele internaţionale constituie una din sursele fundamentale ale dreptului internaţional, implicit a dreptului diplomatic, dat fiind că ele consacră acordul expres al statelor în ceea ce priveşte anumite reguli care guvernează raporturile dintre ele.

 continuare în nr. 2/ 2010 nr_urmator

 

 NOTE


1. Frunzeti Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Institutul European, Bucureşti, 2006, p.48.

2. Ibidem, p.49.

3. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.894.

4. Paul Vasile, gl.bg.dr., Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., Bucureşti, 2000, p.30.

5. Ibidem, p.33.

6. Frunzeti Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Op.cit., p.135.

7. Micul Dicţionar Enciclopedic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p.43.

8. Dumitraş Dorel, Giurcă Ion, Alianţele şi coaliţiile politico-militare – garant al securităţii statelor membre, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004, p.35.

9. Micul Dicţionar Enciclopedic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p.43.

10. Dicţionar de Drept Internaţional Public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.20.

11. Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980.

12. Tzu Sun, Arta războiului, Editura Antet, Bucureşti, 1999, p. 27.

13. Kisinger Henry, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002, p.43.

14. Ibidem, p. 57.

15. Wight Martin, Politica de putere, Editura ARC, Bucureşti, 1998, p.141.

16. Dumitraş Dorel, Giurcă Ion, Op.cit., p.58.

17. Anghel Ion M., prof.dr, Dreptul Tratatelor, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.47.

18. Ibidem, p.29.

19. Idem, p.10.

20. Idem, p.16.


21. Dr. Teodor Frunzeti, Dr. Vladimir Zodiac, Lumea 2007-Enciclopedie politică şi militară – CTEA, Bucureşti, 2007, p.157.

22. Alvin şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p.87.

23. Cohen, Eliot, At Arms, in National Review 52, 1 (January 24, 2000), p.5.

24. Dr. Teodor Frunzeti, dr. Vladimir Zodiac, Op.cit., p.158.

25. Toffler, Op.cit., p.42.

26. Ibidem, p.42.

27. Idem, p.45.

28. Idem, p.42.

29. Idem, p.43.

30. Din sinteza unor materiale informative de specialitate.

31. Pârlog Adrian dr., Diplomaţie preventivă, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p.8.

32. Ibidem, p.159-160.

33. Idem, p.160.

    





 

 

 

Problematica securităţii globale în contextul transformărilor actuale din mediul internaţional

 

Rolul Afganistanului în ecuaţia marilor puteri

 

The Role of Afghanistan in Great Powers Agreements

 

Tratatul de la Lisabona – o ancoră de stabilitate a Uniunii Europene

 

Opinii privind structura de conducere şi unele aspecte ale sprijinului de geniu al operaţiilor

 

 

 

 


 
  Webdesign LTC Dragos Anghelache