Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
DESPRE NOI

 
 
 

 
 
HARGHITA ŞI COVASNA –
CONVIEŢUIRE ŞI CONFLICTUALITATE (1)
Locotenent-colonel Ilie PENTILESCU

 

În centrul ţării există două judeţe care sunt cunoscute pe plan internaţional mai mult decât România toată. Aceasta nu pentru că sunt cele mai frumoase din punct de vedere turistic, sau cu cele mai bogate resurse [1].

E vorba de Harghita şi Covasna, singurele judeţe din România în care, potrivit rezultatelor recensământului din anul 2002, locuitorii de naţionalitate maghiară formează majoritatea numerică a populaţiei. Judeţul Covasna are o populaţie totală de 222.449 de persoane (fiind cel mai mic judeţ al României, după numărul de locuitori), din care 51.790 sunt de naţionalitate română (23,2%) şi 164.158 sunt de etnie maghiară (73,8%). În judeţul Harghita, populaţia totală este de 326.222 de persoane, din care 45.870 sunt de naţionalitate română (14,06%) iar 276.038 sunt de etnie maghiară (84,57%). Populaţia de etnie maghiară din cele două judeţe, înregistrată în anul 2002, de 440.196 persoane [2], reprezintă o treime din numărul total al maghiarilor din România de 1.431.807 persoane.

Una din primele constatări referitoare la relaţiile dintre români şi secui este că ambele etnii depun efort uriaş pentru scrierea şi rescrierea istoriei lor, pentru construcţia şi reconstrucţia sinelui etnic. În interiorul arcului carpatic istoria cu cât este mai veche, cu atât este mai contemporană. Disputa asupra primordialităţii (cine au fost primii veniţi: secuii sau românii?) duce inevitabil la crearea de mituri şi legende. Apelul la tradiţii şi istorie reprezintă, de fapt, un instrument pentru legitimarea accesului la resursele economice, politice şi teritoriale. Acest travaliu istoric şi metaforic continuă neîncetat de mai bine de 165 de ani, iar construcţia identităţii proprii este însoţită de fiecare dată de scrierea istoriei celeilalte etnii. Orice nouă "descoperire" este combătută, atacată, minimalizată sau reinterpretată de cealaltă parte în folos propriu; ei îi urmează o contrapartidă o altă "descoperire" la fel de importantă. Toate aşezările sunt încărcate de simboluri: cruci, troiţe, statui, monumente. Tensiunea istorică înlocuieşte dialogul dintre părţi, dialog ce nu se face decât mediat – şi atunci cu ajutorul unor elemente străine locului. Fruntaşii celor două etnii tind să proiecteze existenţa conaţionalilor lor pe o traiectorie lineară, care să respecte temporalitatea convenţională şi să justifice evenimentele şi acţiunile curente prin evenimente anterioare de mare semnificaţie. În acest spaţiu etnicitatea limitează foarte mult libertatea de acţiune şi de gândire a actorilor sociali, care sunt obligaţi să parcurgă anumite instanţe de socializare, să achiziţioneze anumite tabuuri culturale, prejudecăţi, resentimente, nostalgii etc. Biografia fiecărui cetăţean are un sens istoric iar ea este colorată de piedicile puse de cealaltă naţie şi de luptele duse pentru depăşirea acestor piedici. În acest sens, fiecare istorie personală are o intrigă de coloratură etnică. Fiecare personalitate locală are o viaţă cu caracter prototipal. Orice aspect al culturii şi istoriei este utilizat simbolic sau emblematic cu scopul de a crea un sentiment de solidaritate între membrii aceleaşi etnii şi de distanţare faţă de membrii celeilalte etnii. 

Deşi neînţelegerile dintre cele două naţii nu durează decât de 165 ani, istoricii şi politicienii au încercat să le împingă cu mult în urmă, mergând până la originea acestor popoare.

Covasna-Harghita este zona în care minoritarii sunt numeric majoritari iar majoritarii sunt numeric minoritari. Românii care, la nivel naţional, sunt majoritari, aici sunt minoritari din punct de vedere numeric iar maghiarii care, la nivel naţional, sunt minoritari, aici sunt, din punct de vedere numeric, majoritari.

De-a lungul timpului, raportul majoritate-minoritate în zona Covasna-Harghita a cunoscut o evoluţie contradictorie, influenţată de schimbările teritoriale şi politice. Până în 1918, minoritatea numerică românească avea şi statutul de minoritate etnică, iar majoritatea maghiară locală aparţinea naţiunii dominante în stat. În aceste condiţii, comunităţile maghiare se raportau la românii din zonă, în termenii majoritate-minoritate, conform practicilor specifice Imperiului Austro-Ungar (asimilarea instituţiilor făcea parte din politica de stat) iar comunităţile româneşti şi-au creat instituţiile de menţinere şi afirmare a identităţii naţionale (biserică, şcoală, asociaţii culturale) şi şi-au adaptat comportamentul cotidian, în raport cu majoritatea locală şi autorităţile publice, precum şi nivelul trebuinţelor şi aspiraţiilor identitare  la contextul istoric respectiv.

După înfăptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918, rolurile s-au schimbat. Minoritatea numerică românească, întărită prin intelectuali şi funcţionarii veniţi zonă, au căpătat statutul de majoritate, prin apartenenţa ei la naţiunea dominantă în stat, iar majoritatea maghiară locală a devenit minoritate naţională, în cadrul României Mari, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut: în plan simbolic şi cel al vieţii culturale, politice, sociale, cotidiene ş.a.

Lucrurile s-au schimbat radical din nou, după cedarea Ardealului de Nord, în urma Diktatului de la Viena, din 30 August 1940. Dacă efectele schimbărilor de după 1 Decembrie 1918, au fost puternic resimţite de comunitatea maghiară, prioritar în plan simbolic, ele nefiind însoţite de violenţe fizice propriu-zise, evenimentele din toamna anului 1940 şi cele care au urmat în perioada 1940-1944. au fost dramatice pentru românii din "secuime". Frustrările, "umilinţele" şi insatisfacţiile trăite de maghiari în timpul celor 21 de ani de "stăpânire românească" sunt prezentate drept cauzele evenimentelor ce au urmat Diktatului de la Viena.

Consecinţele celor petrecute în anii 1940-1944, pentru membrii celor două etnii, în planul memoriei colective, au fost diametral opuse. Pentru maghiari, cele întâmplate au reaprins speranţa existenţei unei entităţi cu populaţie maghiară compactă, în spaţiul denumit în discursul local "szekelyföld" (pământul secuiesc), iar pentru români practic viaţa naţională şi comunitară a fost aproape anihilată. În urma loviturilor primite atunci, majoritatea comunităţilor româneşti, cu un număr redus de membri, din localităţile etnic mixte, nu şi-au mai revenit[3].

În astfel de acţiuni trebuie găsite explicaţiile pentru evenimentele ce au urmat după Diktatul de la Viena din august 1940: izgonirea preoţilor ortodocşi, a profesorilor, a militarilor, dărâmarea sau profanarea bisericilor, crimele, devastările instituţiilor româneşti. Stau mărturie numeroase documente despre plângerile ţăranilor simpli secui făcute "armatei Ungariei eliberatoare" împotriva abuzurilor românilor în cei 21 de ani de ocupaţie. Atrocităţile comise de noile autorităţi maghiare, insultele, injuriile, bătăile, actele de degradare a demnităţii umane, înfometările, persecuţiile de tot felul, maltratările, schingiuirile, violurile, omorurile, măcelurile, deportările şi internările în lagărele de muncă forţată s-au abătut asupra acelor vajnici apărători ai naţionalismului românesc, ci şi asupra femeilor, copiilor şi bătrânilor lipsiţi de apărare.

Judeţul

Treiscaune

Ciuc

Odorhei

Total

Omoruri

24

8

3

35

Schingiuiri

69

24

15

108

Bătăi

258

316

23

597

Arestări

381

165

99

645

Profanări

25

11

17

53

Devastări colective

11

4

4

19

Devastări individuale

160

4

18

192

Total

928

542

179

1649

La acestea se adaugă:

1. Schingiuiri în masă: Belin (22), Poiana Sărată (14), Joseni (6), Bicazul Ardelean (7).
2. Bătăi în masă: Poiana Sărată (31), Zabala (64), Voşlobeni (61), Gheorgheni (223).
3. Dărâmări de biserici: Boroşneul Mare, Capeni, Comandău, Zagon, Borsec, Ditrău, Aldea, Biborţeni, Crăciunel, Sân-Martin, Mărtiniş, Comolău, Vârghiş, Mereşti, Ocland, Racosul de Sus, Doboşeni.
4. Sate româneşti devastate: Covasna (80 de case), Ozun, Zabala, Zagon, Valea Mare, Tulgheş, Frumoasa, Bicazul Ardelean.

Nu a existat localitate românească în Secuime care să scape de furia Levenţilor [4], a jandarmilor, a poliţiştilor, judecătorilor şi militarilor unguri. Numai în câteva luni de la ocupaţia maghiară, aproape două treimi din români părăsise localităţile celor trei judeţe, numărul celor rămaşi fiind chiar mai mic decât cel existent înainte de 1918.

Sosirea trupelor româneşti şi sovietice a fost primită cu bucurie de puţinii români rămaşi, care au trecut la arestarea fruntaşilor localnici maghiari (pe valea Ghimeşului, la Zăbala, Covasna, Sfântu Gheorghe, Crasna etc.). Divizia secuiască de frontieră şi o parte dintre radicalii unguri s-au retras în munţi. Represaliile făcute de armata maghiară la Ip şi Trăznea le-au urmat represaliile gărzilor Iuliu Maniu[5] la Aita Seacă şi Aghireş (e drept de proporţii mult reduse, dar nu mai puţin odioase: la Trăznea au fost 68 de morţi şi 200 de răniţi români, la Aita Seacă 13 maghiari au fost executaţi în curtea şcolii). Pentru oprirea acestor acţiuni, a fost reactivată vechea elită a MADOSZ-ului de orientare comunistă.

La îndemnul lor, guvernul sovietic a interzis administraţiei şi trupelor româneşti – prin intermediul comisiei de armistiţiu – să mai staţioneze în Secuime. Acestea n-au putut reveni decât după instalarea guvernului Groza şi după aprobarea "Statutului naţionalităţilor" (legea 630/6 august 1945) prin care se recunoşteau secuilor drepturile colective: folosirea limbii materne în administraţia publică, în justiţie, în şcoli etc.

În anii care au urmat încheierii celui de al Doilea Război Mondial, speranţele celor două comunităţi erau din nou diametral opuse: românii doreau revenirea la starea din perioada interbelică, iar maghiarii au făcut eforturi  deosebite, inclusiv prin "virarea" spre stânga foştilor lideri naţionalişti din timpul regimului Horthy, pentru ca acest fapt să nu se întâmple. Soluţia a venit de la Stalin care a ordonat înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968). Chiar dacă despre ceea ce s-a întâmplat efectiv atunci, încă nu s-au elaborat studii riguroase, este cert că situaţia a fost favorabilă maghiarilor, iar românii au devenit din nou o "minoritate discriminată". Deşi nici despre perioada 1968-1989, nu au apărut lucrări aprofundate, practicile naţionalismului etatist au favorizat populaţia românească, în detrimentul celei maghiare. Mult trâmbiţata "rezolvare a problemei naţionale" ascundea de fapt conflicte înăbuşite, care s-au transformat, după decembrie 1989, în acţiuni antidictatoriale dar şi vădit antiromâneşti. În regiune au avut loc atunci fenomene de epurare etnică şi purificare a zonei, cei vizaţi fiind, şi de această dată, în primul rând, intelectualii români.

Nu se poate explica altfel explozia de violenţă ca a cuprins regiunea imediat după căderea lui Ceauşescu. În primele zile ale schimbării regimului, au fost distruse total sau parţial 38 secţii ale miliţiei şi securităţii, 200 de locuinţe ale carelor au fost devastate, peste 100 de ofiţeri şi subofiţeri maltrataţi şi 7 omorâţi (4 români şi 3 secui)[6]. Această furie s-a răsfrânt apoi şi asupra directorilor şi cadrelor didactice suspecte de colaboraţionism şi asupra preoţilor bănuiţi a avea epoleţi sub sutană. Asupra acestora – trataţi acum ca venetici tocmai de secuii pe care mai înainte ei i-au tratat ca venetici pe aceste pământuri – s-a început o acţiune de intimidare, ameninţare, de eliminare din funcţii, de alungare din localităţi ("trebuia să vadă şi ei cum ne-am simţit noi ca minoritari sub conducerea lor" – declara un maghiar participant la evenimentele de atunci). În febra răzbunărilor au intrat până şi copiii, care au refuzat să se mai joace împreună şi s-au luat la bătaie în curtea şcolilor. De teamă sau dornici să revină în judeţele lor de provenienţă  după un exil impus de statul comunist, aproape 4.000 de români au plecat din cele două judeţe în primul an de după revoluţie. Acest exod a fost interpretat de politicienii noii puteri ca "purificare etnică" iar periodic emigrările din zonă tulburau viaţa politică şi presa dâmboviţeană, în ciuda datelor statistice care demonstrau că cele două judeţe se situau mult sub media emigrărilor pe ţară.

Pentru români a existat indiscutabil o teroare a anilor '90. Aproape toţi au fost marcaţi de evenimentele de atunci. Nu puţini au fost cei care au declarat că au primit scrisori sau telefoane de ameninţare, că dormeau cu toporul la uşă, că s-au ascuns prin vecini sau alte judeţe de spaimă, că uşile erau însemnate (ceea ce ducea imediat la devastare), că au fost umiliţi în public, că deseori li se spunea că vor păţi ca securiştii Coman şi Agache, cărora li s-au spintecat trupurile, li s-au scos ochii şi au fost omorâţi în chinuri în zilele din decembrie 1989.

Naţionalismul românesc reactivase deci naţionalismul maghiar, care se manifesta la cote pe care observatorii atenţi le-au bănuit încă înaintea căderii lui Ceauşescu (Radio Europa Liberă, Vocea Americii). Ideea propusă de Katona Ádam de înfiinţare a Republicii Secuieşti, prin declararea independenţei faţă de statul român, înfierbântase minţile unor localnici, care au trecut la distrugerea a tot ceea ce era semnificativ românesc. Doar în urma declaraţiilor televizate ale lui Domokos Géza (moderatul aflat în fruntea UDMR, recunoscut ca lider al maghiarilor din România încă înainte de 1989) acţiunile separatiste au scăzut din intensitate, iar conflictele stradale s-au mutat în cadre instituţionalizate[7].

După evenimentele din decembrie 1989, conform logicii autosituărilor, majoritarii sunt din nou în minoritate, iar minoritarii în majoritate. Un asemenea paradox devine posibil în condiţiile inversării raporturilor de dominaţie între majoritari şi minoritari pe care o impune configuraţia etnică a regiunii.

Începând cu anii '90, dintre nenumăratele probleme existente, s-a repus în discuţie şi aceea a drepturilor minorităţilor etnice a căror situaţie, în timpul dictaturii, deşi nu a fost de nesuportat, cum au încercat unii să afirme, totuşi a fost sub nivelul la care aceasta era în ţările din afara blocului comunist. Dintre cei care au avut de făcut cele mai multe revendicări au fost, cum era de aşteptat, maghiarii, care reprezintă cea mai numeroasă dintre minorităţile din România. În elanul paroxistic care i-a cuprins atunci mai ales pe maghiarii care erau majoritari în diferite zone, cum au fost şi sunt cei din Harghita şi Covasna, ei au trecut uşor de la bucuria eliberării de sub dictatură la extazul purificării etnice, de la cererile îndreptăţite privind drepturile minorităţilor la cereri exagerate  cu caracter de privilegii. Toate cele întâmplate  imediat după Revoluţia din '89 în Harghita şi Covasna au stârnit uimire neîncrezătoare urmată de indignare din partea românilor şi au constituit începutul unui conflict[8]. Acele evenimente au reactualizat trecutul în minţile oamenilor şi au determinat ca acea zonă să reprezinte pentru mulţi "un butoi cu pulbere" care la o scânteie oricât de mică, întâmplătoare sau provocată, să sară în aer stârnind un conflict internaţional. În ultimul timp conflictele din jurul ţării şi delimitarea de noi graniţe care au avut loc în fostele ţări vecine U.R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia au accentuat această frică, au permanentizat-o, urmând să o transforme poate în predicţie ce se autoîmplineşte.

Pentru o înţelegere la rece, lipsită cât mai mult de prejudecăţi şi stereotipuri, am încercat delimitarea ideilor forţă care există în acest mecanism de creare a conflictului, a temerilor primare care domină gândirea celor implicaţi în acest joc psihologic, a acelor anxietăţi care pornesc toate de la evenimentele reale, mai îndepărtate sau nu, a obsesiilor la care încă nu se poate renunţa.

Majoritatea românilor din ţară cunosc vag situaţia din cele două judeţe, deoarece acestea nu constituie nicidecum o prioritate a lor, nu au nici posibilităţi de a veni aici şi de a sta de vorbă cu cei din zonă, şi nici nu îşi doresc acest lucru, fiind o problemă care îi depăşeşte. Sursele lor de informaţii privind situaţia locală sunt fie cele prezentate în mass-media, fie cele povestite de  către cei care au vizitat locurile, ori amintirile unor foste călătorii în zonă ori cele câteva cărţi scrise pe temele acestea. Puţinele reportaje de la televizor sau articole din ziare, care dezbat această problemă, prezintă aspecte mai mult sau mai puţin şocante privind diverse evenimente de acolo, ceea ce lasă o imagine destul de înfricoşătoare despre situaţia locală. Acestea împreună cu cele aflate de la diverşi cunoscuţi în legătură cu evenimentele trăite de ei, nu fac decât să consolideze reprezentările pe care oamenii le aveau deja, de mai demult, cu privire la ceea ce se întâmplă în Harghita şi Covasna.

Toate aceste informaţii venite în ultima vreme întăresc o veche frică a românilor: aceea a cotropirii[9] . O teamă primară a românilor este legată de pierderea de teritorii, fapt care îi face să vadă pe maghiari ca fiind nişte invadatori barbari care s-au instalat pe pământuri româneşti şi vor să le ocupe teritoriile. Diversele evenimente petrecute în 1918 au format percepţia că maghiarii nu au renunţat niciodată la aceste teritorii, au revendicat permanent pământuri româneşti şi nu numai româneşti, aceasta ducând la conturarea imaginii maghiarului ca fiind un duşman al românismului. Din această idee reies trei obsesii adiacente şi anume cea a holocaustului, a segregaţionismului şi a deznaţionalizării[10].

Obsesia holocaustului este susţinută de evenimentele întâmplate în 1940-1944 în Transilvania de Nord, distrugerea bisericilor, masacrele de la Ip şi Trăznea, pe care unii le consideră reexemplificate în 1989-1990 în Harghita şi Covasna, în 1990 la Târgu Mureş. Ea face apel la sentimente primare de groază, ură şi intransigenţă faţă de cei care au comis toate acestea şi care oricând ar putea proceda din nou aşa. Maghiarii sunt percepuţi astfel ca fiind nişte "mâncători de români", drept urmare teama şi refuzul de vizita acele locuri în care consideră că nu sunt văzuţi bine şi vor fi primiţi cu ostilitate. Această reprezentare colectivă trezeşte foarte uşor sentimente naţionaliste extremiste îndemnând iraţional la un răspuns identic din partea românilor. Inevitabil, sintagma cu care este identificată minoritatea maghiară este cea de "criminali" iar cu astfel de oameni nu se discută. Discursurile în care se face apel la astfel de reprezentări constituie o acţiune de accentuare a acestei obsesii şi, prin urmare, de blocare a oricărui dialog.

Obsesia segregaţionismului este legată de o serie de evenimente, acţiuni şi cereri ale maghiarilor, ca de pildă situaţia din 1952-1968 când în zona respectivă a existat Regiunea Autonomă Maghiară. Cererile privind actuala autonomie pe criterii etnice şi culturale, acţiunile de separatism din învăţământ, acţiunile de izgonire a românilor din zonă în anii 1989-1990 precum şi lozincile strigate atunci în Harghita şi Covasna, cum au fost cele de genul "Români plecaţi acasă", "Ardealul pământ maghiar" etc., plângerile permanente făcute la organizaţiile internaţionale în care susţin că le sunt încălcate drepturile, acţiunile de persuasiune întreprinse în acest sens de lideri maghiari din Congresul American şi scrisorile de blam trimise liderilor români. Chiar întâmplările petrecute în Harghita şi Covasna după Revoluţie sunt explicate ca fiind rezultatul firesc al evenimentelor din decembrie '89 ale căror începuturi au fost de fapt o mişcare organizată de liderii maghiari pentru desfiinţarea dictaturii în zona unde trăiau mai mulţi unguri, dezlipirea Transilvaniei de România, şi revenirea la vechea graniţă maghiară. Toate aceste acţiuni de intimidare pe care le-au făcut maghiarii au conturat în mintea românilor imaginea maghiarului dornic de a-şi însuşi pământuri româneşti, de a schimba graniţele actuale şi de a se proclama stăpân în zonă. Ori, o astfel de percepţie trimite cu gândul doar la imaginea unui duşman, care urmăreşte cu tot dinadinsul să păcălească în tot ceea ce face, fapt care din nou blochează orice tentativă de comunicare onestă.

Obsesia deznaţionalizării se datorează pe de o parte maghiarizării românilor făcută din 1940 până în 1968, apoi maghiarizării aproximativ tuturor secuilor realizată până acum, (deşi secuii s-au considerat întotdeauna maghiari) pe de altă parte refuzul maghiarilor de a vorbi limba română, cerinţelor impuse românilor de a cunoaşte limba maghiară, ostilităţii arătate şcolilor româneşti şi bisericii ortodoxe, prin neacordarea spaţiilor sau autorizaţiilor de înfiinţare, sau inexistenţei acestora două în unele localităţi, lipsei cărţilor româneşti din librării, precum şi a slabei activităţi a unor organizaţii sau fundaţii culturale care i-ar putea aduna pe români la un loc şi le-ar da sentimentul că sunt solidari.

continuare în nr. 4/ 2009 nrvt

 

NOTE
PXV

[1] Cf.Bruno Ştefan, Secuii şi Românii – evoluţia unei neînţelegeri (Studiu), Bucureşti 1998, p.5. inp

[2] Cf.Institutul Naţional de Statistică, Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor 2002, Bucureşti, 2003. inp

[3] Cf.Ioan Lăcătuşu, Structuri etnice şi confesionale în judeţe Covasna şi Harghita, Editura Universităţii "Petru Maior" Târgu Mureş, 2008, p.63. inp

[4] Organizaţie ce cuprindea tineri până în 21 ani, şcoliţi în spiritul dorinţei de revanşă, al dispreţului faţă de români, care au făcut numeroase acţiuni de teroare şi intimidare în Ardealul de Nord. inp

[5] Corp expediţionar recrutat din voluntari, care purta numele liderului PNT. inp

[6] Conform "Raportului Comisiei Parlametare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de muncă şi domiciliul din judeţele Covasna şi Harghita ", Bucureşti 1991. inp

[7] Cf.Bruno Ştefan, Op.cit.p.26. inp

[8] Cf.Corneliu Ştefan Liţă, Modelul sintetic – integrativ de înţelegere a relaţiilor dintre români şi maghiari (studiu), Bucureşti 1998, p.90. inp

[9] Cf.Corneliu Ştefan Liţă, Op.cit.p.92. inp

[10] Ibidem. inp

 





 

 

 

Problematica securităţii globale în contextul transformărilor actuale

 

Concepţia manevrieră şi comanda prin misiune

 

Harghita şi Covasna - convieţuire şi conflictualitate

 

Fenomenul globalizării militare

 

 

 


 
  Webdesign LTC Dragos Anghelache