Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
 
 
 
 

 
 
LUPTELE DIN ZONA BRAN ŞI DRAGOSLAVELE
ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Colonel (r.) Nicolae DĂRĂBANŢ

 

Pentru a treia sau a patra oară, am vizitat (4 septembrie 2008), împreună cu unii membri ai Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, Mausoleul Eroilor de la Mateiaş, judeţul Argeş, cel care păstrează amintirile luptelor duse în zona Bran şi Dragoslavele (Valea Mare - Pravăţ) şi osemintele celor căzuţi aici. Ca pasionat de istorie militară, eu, un fost militar de profesie, am citit mai multe cărţi care descriu desfăşurarea luptelor de aici, în Primul Război Mondial.

Ca vicepreşedinte al Asociaţiei "Cultul Eroilor", filiala judeţului Braşov, nu pot trece uşor peste faptele eroilor care şi-au vărsat sângele în aceste înverşunate lupte în toamna anului 1916. Nu intenţionez să descriu amănunţit desfăşurarea luptelor pentru că acest lucru s-a mai făcut, dar vreau să scot în evidenţă mărturisirile unui participant din tabăra "duşmană" de atunci, cu privire la eroismul soldaţilor români. Este vorba despre un fost ostaş în armata germană, care a participat la luptele din defileul Bran-Dragoslavele-Câmpulung, din 1916. Fost subofiţer artilerist, Fritz Ortlepp din oraşul Halle, a fost puternic impresionat în timpul acţiunilor în luptă şi şi-a notat diferite fapte şi episoade, ţinând chiar un jurnal personal pe zile şi etape. Era un om cu o pregătire superioară iar în anul 1929 a venit în România să viziteze locurile pe unde luptase. S-a împrietenit cu preotul din Dragoslavele, care cunoaşte perfect limba germană, şi care i-a tradus relatările şi a scos chiar o carte în 1933, la Câmpulung Muscel. Cartea a fost reeditată în anul 2003 şi a apărut la Editura Phoenix din Braşov, aşa cum a fost tradusă de preotul Ioan Răuţescu. Această carte, redactată de către o nepoată a autorului, mi-a produs, la citirea şi recitirea ei, o înaltă stare sufletească, prin redarea unor momente de apoteoză din istoria patriei.

Am să trec peste multe episoade şi scene din luptele purtate aici şi am să mă mărginesc să redau doar impresiile şi aprecierile acestui subofiţer german, aşa cum le-a simţit, văzut şi scris chiar el, cu referire la acţiunile şi sacrificiile armatei române. Descrierile lui Fritz Orlepp reamintesc evenimentele memorabile din toamna anului 1916, când trupele germane şi-au dat silinţa să-şi deschidă drumul cel mai scurt, prin munţii de la Câmpulung, spre capitala ţării. Dacă ostaşii noştri n-ar fi luptat cu eroism, invazia din Muntenia s-ar fi produs în primele zile din luna octombrie 1916, iar armata ţării n-ar fi putut să se retragă şi să se refacă în Moldova.

 

Despre luptele de la trecătoarea Bran şi Dragoslavele

După luptele de la Braşov, Armata a 9-a Germană, de sub comanda generalului Von Falkenhayen, avea următoarea alcătuire: Corpul 39 de Rezervă, comandat de generalul Von Staabs, cu Brigada a 8-a Alpină la 30 km NV de Piatra Craiului, la Clăbucet (1.456 m), cu Divizia 76 de Rezervă, comandată de generalul Elstemann Von Elster, la intrarea în trecătoarea Bran, între castelul Bran şi Moeciu, duceau lupte contra Diviziei 4 Române. Divizia 51 Ungară de honvezi a generalului Tarmoky lupta cu alte părţi din Divizia 21 la Timişul de Jos, iar Divizia 187 Prusiana a generalului Shunken, la sud de Săcele. Corpul 1 German de Rezervă, comandat de generalul Von Morgen, se afla în jurul Braşovului cu grosul Diviziei 89, în Divizia 71 Homvezi, între Prejmer şi Teliu. În faţa lor erau trupele Armatei a 2-a Română, condusă de generalul Averescu. Pentru apărarea trecătorii Bran a fost adusă Divizia 22 Română, comandată de generalul Razu. Divizia 21 Română, condusă de generalul Lambru, apăra trecătoarea Predeal spre sud de Timişul de Sus. În dimineaţa de 8 octombrie, trupele Diviziei 76 Germană au atacat înălţimea cu cota 794, depăşind poziţia românească de la Sohodol cu Regimentele 252 şi 302 Infanterie Maghiară, şi au atacat cota 1.375 Măgura.

Prin numeroase contraatacuri, românii au încercat să oprească pătrunderea diviziei inamice spre Bran pe ambele părţi ale Tohanului Nou. Piesele de artilerie şi chesoanele detaşamentului Von Rodewald au fost atacate prin surprindere de către români, dar germanii au evitat cu ştiinţă pericolul. Dintre caii înhămaţi la tunuri au fost ucişi 16. Regimentul 254 a pornit la atac în pădure, dar forţele româneşti erau superioare şi căpitanul Von Rodewald a bătut în retragere. La 9 octombrie, Regimentul 30 Infanterie Română a fost îndrumat spre munţi. Generalul Averescu a ordonat, în cursul zilei, ca părţi din Divizia 10 Română să fie îndrumate către cele două văi pe râul şi pasul Timiş, apoi spre Piatra Arsă, Regimentul 10 Vânători şi două batalioane din Regimentul 33 Jandarmi către muntele Velicanul. La sud de cele două văi se aflau forţe superioare româneşti. Grupul Diviziei 76 Germană a pornit, la 9 octombrie, spre Pasul Bran. În ziua precedentă, Braşovul căzuse în faţa Diviziei 187 Germane şi Diviziei 51 Maghiare. Comandamentul românesc adusese de peste graniţă, în marş forţat, Divizia 22 Infanterie, cu misiunea de a apăra trecătoarea Bran. Statul major român, profitând de terenul stâncos, a realizat un sistem de fortificaţii între Juvala şi Posada, iar şoseaua a fost minată. În ziua de 10 octombrie, Divizia 76 a reuşit să câştige puţin teren, după ce bateriile sale aşezate la Moeciu bombardaseră violent linia de luptă. Românii s-au retras dincolo de înălţimea cu cota 1.048. Lupta era dificilă, căci terenul era prăpăstios.

 

Trecerea graniţei şi ocuparea Rucărului

La 11 octombrie Brigada 8 Alpină îşi continua înaintarea pe trei coloane în direcţia sud. Generalul Razu a retras la Rucăr Regimentul 10 Infanterie ca să apere muntele Drăganul şi cota 810. Pentru 12 octombrie, generalul Von Morgen a ordonat ca Brigada 8 Alpină să înainteze în spatele poziţiilor româneşti de la podul Dumbrăviţei, dar înaintarea a întârziat şi, atacând unităţile de pe muntele Drăgan, a fost oprită de rezistenţa românească. Pe şosea, în faţa Diviziei 76, poziţiile româneşti erau puternic apărate. După lupte crâncene, forţele Brigăzii 8 Alpine Germane, pe 14 octombrie 1916 au impus forţele româneşti, iar în ziua ce a urmat, Divizia 22 Românească a avut mai multă linişte. Artileria Diviziei 22 domina Rucărul şi şoseaua Dragoslavele-Rucăr. Brigada 8 Alpină era istovită de luptele duse prin terenurile prăpăstioase. Din Valea Dâmboviţei se ridica un strat gros de ceaţă, de sub munte se ridica fum negru din Rucărul aprins de artileria românească, care bombarda poziţia inamicului. Din văi se ridicau limbi de foc; pădurile se aprinseseră în urma bombardamentului. Regimentul 252 Infanterie German a ajuns la amiază la podul Dâmboviţei fără luptă, într-o vale adâncită; Cazanele de la Posada sunt într-o aşezare pitorească. La 15 octombrie, la sud de Rucăr, românii au opus înaintării Diviziei 76 o rezistenţă neaşteptat de energică. În Valea Dâmboviţei românii şi-au întărit poziţia şi au contraatacat energic de mai multe ori. Bateriile româneşti au început să bombardeze cu violenţă Rucărul. Bombardamentul a produs pierderi numeroase celor din Divizionul 3 al Regimentului 204 Artilerie Germană. Localitatea Dragoslavele nu a putut fi nici în această zi cucerită, rămânând în mâinile românilor şi în seara de 15 octombrie. În acea seară generalul Razu a dat ordin să se întrerupă lupta şi să se retragă în poziţiile care erau pregătite la Nămăieşti.

 

Stabilirea frontului la Dragoslavele

La 16 octombrie, la marginea satului Dragoslavele au fost rânduite formaţii cu ordin să înainteze. Se voia reluarea înaintării spre Câmpulung. Avangarda era formată din Batalionul 2 al Regimentului 254. Generalul Razu ocupase Mateiaşul iar bateriile sale au fost puse în poziţie la vest şi nord de Piatra şi sud-vest de Mateiaş. De la acestea s-a pornit o ploaie de proiectile care a produs pierderi coloanelor inamice germane compacte din urma Regimentului 254 şi a trenului de luptă al Diviziei 76, producând mare panică. Proiectilele româneşti cădeau fără întrerupere în coloanele de marş germane. Caii săreau şi se încurcau în hamuri, căruţele încercau să se întoarcă înapoi şi nu reuşeau. S-a produs haos. Divizia 22 românească a luat poziţie pe înălţimile de la NE de Câmpulung pe linia Clăbucet - Simioara - Vârful Măgurii - Vârful Urlei. Focul artileriei române s-a dezlănţuit, întârzierea produsă cu trei ore a avut ca rezultat oprirea pătrunderii Diviziei 76 pe Mateiaş. A fost apoi nevoie de o luptă de şase săptămâni în jurul Mateiaşului, condusă de ambele părţi cu îndârjire, care nu s-a mai întâlnit pe frontul românesc în toamna anului 1916.

Batalionul al 2-lea din Regimentul 254, comandat de căpitanul Von Rodewald, fu silit să se desfăşoare pe panta de SE a vârfului Măgurii, ca apoi să încerce a înainta spre înălţimile Mateiaşului. Compania 7 din Regimentul 254, care susţinea o luptă grea, a primit ordin de a urca spre vârful Măgurii dar a fost întâmpinată pe această înălţime de focul intens al infanteriei româneşti. În timpul luptei, compania germană condusă de sublocotenentul Kraus s-a confruntat cu o situaţie critică. Din cauza terenului nu se putea apropia. Duşmanul (românii) se întindeau şi se întăreau mai departe în flancul drept spre NE, românii atacând din direcţia nord compania 7 din Regimentul 254. Atunci a căzut, printre alţii, sublocotenentul de rezervă Kalmayer din compania 7. Batalioanele româneşti se infiltraseră pe văile şi pe crestele în direcţia Câmpulung - Nămăieşti şi au înaintat spre nord. Stabilirea unei legături puternice între formaţiunile Diviziei 76 şi Brigăzii 8 Alpine nu a fost posibilă din cauza unui spaţiu rămas neocupat de trupe. În aceste poziţii dintre cota 895 în Măgura şi panta de răsărit a Mateiaşului lupta a durat până la venirea întunericului, fără să se poată câştiga teren.

Batalionul 1 din Regimentul 254 (maior Von Goessel) care înainta pe Valea Dâmboviţei fiind bombardat cu şrapnele, a fost nevoit să se abată de pe şosea şi să intre în Văile Hotarului. Deoarece o parte a artileriei Diviziei 76 sosise abia după-amiază la Dragoslavele, înaintarea infanteriei nu mai putea fi susţinută, deci înaintarea era exclusă. În seara de 16 octombrie generalul Elsterman Von Elster, comandantul Diviziei 76, nu avea altă soluţie decât să păstreze linia. Bateriile Divizionului 2 din Regimentul 58 Artilerie îşi schimbă poziţiile. Cele trei baterii de obuziere au luat poziţii de tragere între Casa Hotarului şi cele două fabrici de cherestea şi au început bombardarea liniei duşmane dintre Mateiaş şi Lunca Gârlei. Focul artileriei româneşti însă a crescut continuu. Companiile 10 şi 11 din Regimentul 254 şi partea cea mai mare a artileriei a fost retrasă în partea de sud a satului Dragoslavele, trecând în rezervă. Acolo a rămas peste noapte statul-major al Regimentului 254, regiment care a pierdut în lupte în acea zi doi ofiţeri şi 18 soldaţi, iar un ofiţer şi 88 de oameni au fost răniţi. Deci, înaintarea Diviziei 76 a fost stăvilită la sud de Dragoslavele, înaintea masivului Mateiaş. Acest masiv, Mateiaşul, a rămas în amintirea tuturor luptătorilor infanteriei; Valea Dâmboviţei din Dragoslavele primind numele de "Valea durerii şi a groazei". Observatorii români de pe Mateiaş puteau vedea orice mişcare din vale, iar artileria românească îşi putea îndrepta proiectilele asupra oricărui trecător.

Eu însumi pot afirma şi susţine aceasta, fiindcă în calitatea mea de telefonist şi observator, la bateria 5 din Regimentul 58 Artilerie am fost de multe ori primejduit, pe drumul către bateriile Regimentului 11 Artilerie, de la Piatra sau ale Regimentului 3 Artilerie Grea de la Voineşti-Nămăieşti. Odată am găsit scăparea într-o varniţă, la o carieră de piatră. O ghiulea a căzut în deschizătura de sus a varniţei. Am rămas nevătămat ca prin minune, de pietrele care cădeau de sus. Altă dată, după instalarea artileriei româneşti la sud de Dragoslavele, era să mi se hărăzească o moarte eroică. Un obuz a explodat chiar lângă mine. Am fost cu totul acoperit de pământul împrăştiat. Am rămas nevătămat, dar mi-am pierdut auzul pentru două luni de zile. Evenimentele din ziua de 16 octombrie au arătat că forţa combativă a Brigăzii 8 Alpine era scăzută în urma luptelor duse prin munţi. Aşa că înlocuirea acestei trupe devenise o necesitate serioasă, dar înlocuirea ei a fost amânată până la sosirea Diviziei 12 Bavareze, care se afla în marş peste Bran.

La 17 octombrie s-a dat ordin Corpului l de Rezervă să cucerească Vârful Mateiaşul. Generalul Von Morgen credea că bariera Mateiaşului ar putea fi cucerită printr-un atac frontal şi a ordonat ca după pregătirea de artilerie, Divizia 76 Infanterie cu toate trupele să execute atacul principal pe ambele părţi ale şoselei şi pe panta de est a Mateiaşului, în timp ce Brigada 8 Alpină să înainteze de la cota 895 spre SV în Valea Argeşel. Dar acest plan a fost conceput greşit, deoarece era imposibil de atacat direct dinspre Măgura spre Mateiaş din cauza stâncilor ascuţite ce se înălţau aproape vertical. De aceea, numai prin învăluire se putea ajunge pe stâncile Mateiaşului. Românii intuiseră din timp felul în care vor decurge luptele la Rucăr. Au lucrat cu febrilitate la construirea de poziţii de pe şoseaua Mateiaşului şi Câmpulungului şi au prelungit frontul de apărare departe spre răsărit, de la Valea Dâmboviţei până la Bădeanca şi ţinutul muntos de la nord-vest de Câmpulung. Se asigura astfel legătura cu Armata 1 Română a generalului Dragalina, iar Divizia 12 Infanterie a fost pusă la dispoziţia generalului Averescu ca rezervă. Sosirea Regimentului 70 Infanterie a fost de mare folos, căci era compus din cunoscători al locurilor şi deprinşi cu muntele. Trupele româneşti care se aflau în acel moment acolo (Diviziile 22 şi 12 Infanterie) alcătuiau grupul Nămăieşti al generalului Găiseanu. La ora şase campaniile româneşti au înaintat spre Mateiaş, spre Vârful Măgura, iar cota 895 a fost atacată puternic. Pentru apărare, duşmanul a folosit şi grenadele de mână. Românii au atacat de patru ori. Atacul de la ora 10 dimineaţa contra Brigăzii 8 Alpină a avut succes. Românii au ajuns cu Regimentele 50 şi 58 Infanterie în spatele muntelui Clăbucet şi au încercuit acolo Batalionul 15 Vânători al Brigăzii 8 Alpină austriacă, pricinuindu-i pierderi grele – mare parte din militarii batalionului au fost făcuţi prizonieri. S-a observat că românii îşi întindeau aripa dreaptă tot mai departe. Din cauza respingerii brigăzii alpine nu a mai fost posibilă executarea atacului general proiectat de Divizia 76 Infanterie pentru 17 octombrie. Germanii au constatat la sfârşitul zilei că aveau peste 200 de morţi. Rezultatele obţinute de către români în faţa Brigăzii 8 Alpine a determinat pe generalul Averescu ca după înaintarea grupului Nămăieşti cu 29 de batalioane şi 29 de baterii de artilerie să întreprindă un atac energetic pentru a scoate din Muntenia Corpul 1 Rezervă Germană şi a-l arunca înapoi în Ţara Bârsei.

continuare în nr. 3/ 2009 nrvt

    





Controverse istorice: Bârlad, localitatea natală a domnitorului Cuza

 

Luptele din zona Bran şi Dragoslavele în Primul Război Mondial

 

Nouăzeci şi unu de ani de la unirea Basarabiei cu România

 

O scurtă istorie a leadership-ului

 

Impactul producerii energiei eoliene asupra ariilor protejate din Dobrogea

 

Relaţia om - climat

 

Oportunităţi şi ameninţări în managementul clasei a XII-a

 

 

 

 

 


 
  Webdesign LTC Dragos Anghelache