Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
 
 
 
 

 
 

DEPENDENTA SOCIETATII MODERNE DE TRANSPORTUL MARITIM (3)

Cristina IGNAT

 (urmare din nr. 6/2008)

 

 Probleme de securitate. Riscuri şi oportunităţi

Caracterul determinant al regiunii pentru securitatea Europei i-a adus denumirea de noua Frontieră a Europei. Noua frontieră delimitează noi dimensiuni geostrategice: ţările membre NATO (România, Bulgaria şi Turcia) la vest şi sud, şi statele din C.S.I., la nord şi est. Zona extinsă a Mării Negre include şi cele trei ţări caucaziene: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, determinare impusă de existenţa în regiune a coridorului energetic euroasiatic ce face legătura între Asia Centrală şi comunitatea euroatlantică. Se mai au, de asemenea,  în vedere culoarele comerciale naturale: Dunărea, Nistrul şi Niprul care conectează la regiune teritoriile conexe acestora. Întrucât Marea Neagră este frontiera Europei, securitatea acestui continent nu poate fi realizată atât timp cât zona Mării  Negre rămâne instabilă. Trebuie luat în considerare şi faptul că regiunea se identifică cu coridorul energetic euroasiatic, care permite transferul rezervelor de ţiţei şi gaze naturale din zona Mării Caspice şi a statelor din Asia Centrală către statele occidentale.

Conflictele locale existente, ca şi ameninţările externe, pot pune în pericol securitatea şi stabilitatea regiunii. Ameninţările externe pot proveni din partea terorismului internaţional, fundamentalismului islamic, crimei organizate, traficului de oameni, drogurilor,  migraţiei ilegale. Există în regiune o încărcătură ridicată de  tensiuni şi relaţii neamicale, acumulată în timp şi spaţiu. Ameliorarea relaţiilor se poate realiza doar în contextul modernizării şi democratizării statelor riverane, respectării valorilor şi principiilor democraţiei, drepturilor omului şi internaţionalizării Mării Negre. Vecinătatea UE şi NATO va impulsiona  extinderea economiei de piaţă şi a valorilor democraţiei în întreg spaţiul analizat.

Mulţi dintre analiştii preocupaţi de geopolitica Mării Negre consideră că acest spaţiu este caracterizat de o serie de vulnerabilităţi, dintre care cea mai importantă constă în diferenţele dintre ţările ce o compun. Este vorba aici nu numai despre varietatea culturală şi politică, ce caracterizează regiunea Mării Negre, ci, mai ales, despre stadiile diferite de dezvoltare în care se află ţările din spaţiul analizat. Într-un scenariu pesimist al evoluţiei regionale, aceste diferenţe ar potenţa incapacitatea statelor de a coopera, având efecte negative asupra procesului de integrare europeană şi euro-atlantică.

În general, vulnerabilităţile regiunii sunt cele specifice statelor aflate în tranziţia de la totalitarism la democraţie, având rădăcini adânci în istoria acestora1:

– apartenenţa majorităţii ţărilor din regiune la blocul comunist, a cărui prăbuşire le-a aruncat într-un "vid" geostrategic, din care au încercat să iasă prin iniţierea unui proces dificil de tranziţie atât la ni­vel intern, cât şi la nivel extern;
– nefinalizarea acestui proces în niciunul dintre domeniile vieţii societăţii (economic, politic, social). Analizele economice2 demonstrează că, cel puţin în partea de est a zonei Mării Negre, calitatea vieţii locuitorilor este cu mult sub nivelul atins în timpul existenţei Uniunii Sovietice;
– marea varietate etnică, culturală şi religioasă a regiunii. De exemplu, Turcia este vulnerabilă la instabilitatea regiunii din cauza legăturilor sale etnice cu georgienii, azerii şi abhazii;
– lipsa unui cadru juridic coerent necesar combaterii fenomenului corupţiei;
– lipsa unui cadru juridic coerent referitor la combaterea crimei organizate;
– existenţa, în regiune, a unor ţări care nu şi-au definitivat opţiunile vis-à-vis de integrarea europeană şi euroatlantică (o parte importantă a oficialilor din Ucraina şi Republica Moldova a făcut declaraţii împotriva potenţialei aderări la organizaţiile europene şi euroatlantice);
– existenţa concomitentă a unor jocuri de interese ce urmăresc instaurarea hegemoniei Rusiei în regiune şi a tendinţelor de integrare europeană şi euroatlantică a statelor de aici;
– dependenţa ţărilor din regiune de resursele energetice ale Federaţiei Ruse.
Există pericolul ca, în timp ce unele state îşi consolidează democraţia, altele să fie gestionate deficitar, astfel încât s-au fărâmiţat sau au fost marginalizate sub presiunea externă a integrării europene şi euroatlantice3.

Din acest punct de vedere, este evident faptul că, în regiunea Mării Negre, guvernarea reprezintă o problemă delicată. Aspectele ce decurg de aici fac referire, cu claritate, la un deficit de securitate concentrat pe malurile nordice şi estice ale Mării Negre. De altfel, această situaţie este indicată şi de interesul pe care marile puteri şi organizaţiile internaţionale de securitate îl arată ţărilor din regiune. România şi Bulgaria sunt ţări membre NATO şi ale UE, în timp ce în  cazul Turciei, ţară NATO, candidatura pentru a adera  la Uniunea Europeană abia a fost acceptată, după dezbateri aprinse, iar Ucraina, Moldova şi Georgia sunt doar la jumătatea drumului către aceste două organizaţii. Cazul Rusiei este unul aparte, întrucât ea încearcă să refacă fostul bloc politico-militar şi economic şi luptă pe toate planurile pentru a redeveni un partener important al marilor puteri ale lumii în această zonă.

Totuşi, în regiunea Mării Negre există riscul creării unor linii de demarcaţie, prin simultaneitatea a două procese ce se desfăşoară în acelaşi spaţiu: pe de o parte, integrarea ţărilor de aici în NATO şi UE, iar pe de altă parte, presiunile Rusiei de integrare în CSI a fostelor state sovietice4. În acest context, buna guvernare trebuie să reprezinte dezideratul principal al ţărilor din regiune. Realizarea ei nu este posibilă decât prin finalizarea tranziţiei de la totalitarism la statul de drept, la democraţie şi respectarea drepturilor omului, prin proiecte comune care promovează liberalizarea, privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii atractiv şi, nu în ultimul rând, prin iniţierea unor programe şi proiecte care să aibă drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euroatlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire şi luptă împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii.

Conceptul de Regiune Extinsă a Mării Negre a fost lansat într-un studiu al cercetătorilor Ronald D. Asmus şi Bruce P. Jackson5  în 2004. Poziţia geopolitică şi geostrategică pe care arealul o ocupă în raport cu vectorii majori de structurare ai sistemului relaţiilor interna­ţionale şi mediului de securitate european – precum interesele vitale ale statelor Uniunii Europene în accesul facil la resursele energetice caspice, nevoia de creare a unui mediu de securitate stabil şi coerent în imediata vecinătate a frontierelor spaţiului european comun, nevoia Statelor Unite şi a aliaţilor lor din cadrul coaliţiei internaţionale antiteroriste de a folosi această regiune drept placă turnantă şi punct de sprijin în campaniile antiteroriste din Irak şi Afganistan – o impune puternic pe agenda securităţii internaţionale.

Regiunea prezintă o serie de vulnerabilităţi ce decurg din rivalităţile etno-religioase; disputele teritoriale locale; conflictele locale de după 1990 (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah); tensiunile ruso-ucrainene, tensiunile kurdo-turce. Pe plan social-politic, societăţile din regiune  au înregistrat ritmuri de modernizare diferite: mai alerte în România, Bulgaria şi Turcia,  Rusia menţine o amprentă tradiţionalistă, Ucraina se confruntă cu probleme rezultate din antagonismele Est-Vest, Turcia include o componentă importantă de societate tip musulman, Caucazul păstrează relaţii tradiţionale de clan şi de Islam, iar  revoluţiile portocalii din Georgia şi Ucraina nu au condus la acelerarea procesului de democratizare.

Într-o lume în care petrolul asigură 40% din energia lumii şi peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport,  geopolitica petrolului domină preocupările guvernelor lumii şi se manifestă într-o multitudine de forme, începând de la cooperarea  multilaterală, investiţii în domeniu, asistenţă tehnică, licitaţii, ajutoare economice şi financiare, privatizări, condiţii preferenţiale, până la forme care amintesc mai curând de geostrategie, fiind dominate de componenta militară, demonstraţii de forţă, prezenţă militară şi chiar violenţă armată. Realităţile zilelor noastre oferă construcţii politice atât de neaşteptate: coaliţia antiteroristă, unde sunt foarte fragile motivele care ţin membrii alături, iar prin terorism fiecare înţelege cam ceea ce-l preocupă: relaţiile dintre democraţia SUA şi cvasi-totalitarismele centrale asiatice; apropieri ruso-saudite, de neimaginat cu câţiva ani în urmă.6

Din punct de vedere istoric, Marea Neagră s-a aflat întotdeauna la confluenţa marilor imperii (otoman şi rus) şi, de ce nu, la intersecţia civilizaţiilor vestice şi estice. Totuşi, este dificil de discutat despre influenţa acestor culturi asupra statelor riverane, având în vedere că structura geopolitică a zonei Mării Negre s-a aflat în permanentă schimbare. Ultima schimbare s-a produs în urmă cu cincisprezece ani, o dată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice şi apariţia unor noi state (Moldova, Ucraina, Armenia, Georgia, Azerbaidjan)7.

Regiunea Mării Negre este o zonă extrem de dinamică din punct de vedere geopolitic. Din această perspectivă, regiunea Mării Negre este "o zonă relativ mică, traversată, în timp, de forţe provenind din nord-est (Rusia via Ucraina şi/sau Georgia), din sud (Turcia) şi vest (puterile europene: Franţa, Germania, Austria, Marea Britanie sau state precum România şi Bulgaria)"8. De-a lungul istoriei, aceasta a fost o zonă marcată de prozelitism pronunţat între creştini şi contacte mai mult sau mai puţin conflictuale între creştini şi musulmani. Controlul acestei zone a fost important din punct de vedere strategic/militar, dar şi din punct de vedere economic.

Luând în considerare teoria lui Halford Mackinder9 referitoare la zonele concentrice, Marea Neagră ar putea fi considerată o parte a centurii interne. Conform Legii lui Mackinder, cine controlează centura internă (sau rimland-ul, după Spykman) domină zona centrală (heartland-ul), cine domină zona centrală domină Insula Mondială şi întreaga lume. Dacă luăm în calcul că Mackinder identifică zona centrală ca fiind Eurasia, iar centura internă - Europa de Est, este clar că Marea Neagră constituie o parte a centurii interne, iar transformarea sa într-o zonă stabilă şi sigură este factorul-cheie pentru răspândirea democraţiei şi valorilor vestice în Eurasia. Totuşi, având în vedere că securitatea este indivizibilă, zona Mării Negre nu poate fi analizată singular, fără a se lua în calcul spaţiul din imediata sa apropiere, care-i influenţează în mod direct situaţia de securitate. Astfel, zona Mării Negre este compusă din statele riverane, Republica Moldova, şi cele două state neriverane ale Caucazului de Sud (Armenia şi Azerbaidjan)10.

Importanţa Mării Negre trebuie privită în contextul mai larg al relaţiilor internaţionale11. La nivel global, sunt două elemente principale care coordonează politicile actorilor strategici, indiferent că vorbim de state sau organizaţii internaţionale: nevoia de resurse energetice şi ameninţarea organizaţiilor teroriste. Evoluţia geopolitică şi de securitate în regiunea Mării Negre, poziţia geografică a regiunii, riscurile, ameninţările existente, dar şi avantajele oferite privind cooperarea politică, economică şi militară au atras tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice, determinând o abordare mai atentă a problemelor cu care se confruntă acest spaţiu.

În noul context geostrategic, influenţa evoluţiei istorice este un factor de luat în seamă în configurarea relaţiei regiunii cu NATO şi cu Uniunea Europeană şi în demonstrarea importanţei crescânde a acestei regiuni. În ultimii ani, însă, regiunea Mării Negre s-a evidenţiat în plan global ca o zonă de tranzit între Asia Centrală, Caucaz şi Orientul Mijlociu şi Europa Centrală şi de Vest.

Trebuie subliniat faptul că Europa de Sud-Est, inclusiv Zona Extinsă a Mării Negre, este singura regiune europeană în care există încă "conflicte îngheţate", a căror soluţionare face obiectul dezbaterilor în diverse foruri internaţionale de securitate. În primul rând, toate statele din zonă sunt unite în jurul unor valori şi interese fundamentale, care guvernează evoluţia relaţiilor internaţionale actuale, şi anume: democraţia, respectarea drepturilor omului, economia liberă de piaţă şi lupta împotriva terorismului. În al doilea rând, toate statele din acest perimetru sunt legate, într-un fel sau altul, de structura de securitate euroatlantică12.

În prezent, se constată transformări profunde pe plan internaţional, constând în progrese în domeniul democratizării, căutării şi definirii opţiunilor de securitate, precum şi o evoluţie importantă privind caracterul şi natura riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi globale. Importanţa acestei zone, situată între două spaţii cu potenţial conflictual foarte mare (Balcanii şi Caucazul) şi în apropierea bazinului răsăritean al Mării Mediterane (marcat atât de conflictele din Orientul Mijlociu, cât şi de exacerbarea terorismului islamist) este evidenţiată, în principal, de următoarele elemente13:

– reprezintă spaţiul de interferenţă a trei zone geopolitice şi geostrategice considerate ca fiind în topul zonelor actuale, cu deosebit de acute probleme privind securitatea şi stabilitatea (Europa de Sud, Europa Răsăriteană şi Orientul Mijlociu);
– constituie poarta de ieşire la Oceanul Planetar pentru Ucraina, România, Bulgaria şi ţările transcaucaziene;
– este străbătută de diferite rute pentru transportul petrolului şi hidrocarburilor din Marea Caspică şi Asia Centrală către Occident şi, totodată, include şi traseul viitoarei magistrale energetice TRACECA;
– reprezintă un segment al graniţei de sud a Rusiei şi, în acelaşi timp, extremitatea flancului sud-estic al NATO;
– include cel puţin un segment al filierei traficului de stupefiante din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, al traficului cu armament din ţările fostei URSS şi chiar al traficului cu emigranţi din Asia Centrală către Occident;
– dispune de importante resurse submarine, de o largă reţea de porturi şi amenajări portuare, de un litoral agreabil, oferind astfel multiple facilităţi de cooperare comercială şi turistică;
– reprezintă un mediu propice pentru extinderea cooperării militare în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace şi chiar pentru dezvoltarea programului de Parteneriat special NATO-Rusia. Importanţa crescândă a regiunii Mării Negre în contextul geopolitic, de la acest început de mileniu III, este dată de necesitatea realizării fluxului de materii prime strategice, de cooperarea economică şi militară şi de implicarea crescândă a marilor puteri şi a organismelor  internaţionale în problematica generală a regiunii.

O dată cu mutarea graniţelor NATO şi ale UE la Marea Neagră, această zonă a devenit una de interes deosebit. Internaţionalizarea acestei regiuni trebuie înţeleasă prin prisma schimbărilor mediului regional de securitate, generate atât de apartenenţa tot mai vădită la valorile democraţiei şi ale economiei de piaţă, cât şi de "conflictele îngheţate", riscurile, pericolele şi ameninţările ce merg din acest spaţiu şi vulnerabilităţile lui. Lărgirea NATO şi UE, posibila extindere a misiunii "Active Endeavour" în Marea Neagră, precum şi întărirea cooperării regionale, constituie principalele repere ale procesului de realizare a unui spaţiu al păcii, securităţii şi prosperităţii.

Lumea în care trăim se transformă, se redimensionează. Strategiile de confruntare se înlocuiesc cu strategii de parteneriat, ex­primate în cooperare economică, politică, în acţiuni de gestionare in­ternaţională a crizelor şi conflictelor. Acestea nu exclud competiţia.

De aceea, a crescut responsabilitatea statelor, a organizaţiilor şi organismelor internaţionale, a comunităţii internaţionale. Unul dintre spaţiile în care se manifestă pregnant această tendinţă este cel al regiunii extinse a Mării Negre, spaţiu al oportunităţilor strategice, ce trebuie să se caracterizeze prin prosperitate, stabilitate şi securitate. În prezent, asistăm la transformarea acestuia într-o zonă de confluenţă pentru secolul XXI. Confluenţa în Spaţiul Extins al Mării Negre are drept componente principale dimensiunea economică, în special în ceea ce priveşte gestionarea resurselor energetice şi accesul la resurse, dimensiunea politică, cea militară şi procesul de securitate, mult mai cuprinzător, incluzându-le, practic, pe primele două.

Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre, parteneriatele realizate aici, relaţiile bilaterale şi multilaterale statornicite în Zona Mării Negre sunt realităţi concrete ale politicii generale şi politicii economice în acest spaţiu, iar rezultatul lor se alătură altora, generând această construcţie de securitate atât de necesară. Dacă se doreşte a se realiza stabilitate consolidată în spaţiul euroasiatic, procesul trebuie să înceapă în zonele care altădată reprezentau spaţii de confruntare. Iar una dintre acestea este Zona Extinsă a Mării Negre. Efectul acestei construcţii va fi transformarea Mării Negre într-o zonă cu o democraţie consolidată, care iradiază securitate şi stabilitate în regiune. Această strategie de transformare a Zonei Extinse a Mării Negre într-un pilon de securitate şi stabilitate se coroborează cu strategia luptei împotriva terorismului, cu eforturile active manifestate în cadrul Iniţiativei de Cooperare Sud-Est Europeană – SECI şi al Iniţiativei de Apărare a Frontierelor - BDI.

Faptul că şi în Zona Mării Negre este necesară o largă cooperare regională pentru asigurarea securităţii decurge din multiplele interdependenţe de securitate ce se nasc în mediul regional pontic. Cooperarea trebuie să se axeze, aici, în primul rând, pe prevenire, pe controlul şi acţiunea antiteroristă, pe măsuri combinate complexe – militare, politice, economice – de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi a egalităţii şanselor. Măsurile complexe de sporire a încrederii, prin controlul armamentelor, prin contactele la toate nivelurile, prin aplicarea acordurilor "Cer deschis“, cu survolarea, pe baze reciproce, a teritoriilor naţionale, pentru creşterea transparenţei referitoare la operaţiunile militare.

Marea Neagră are o poziţie strategică: se află la intersecţia dintre Europa şi Asia, dintre vasta Rusie şi Orientul Mijlociu şi leagă direct Europa de sud-est de Europa Occidentală, prin fluviul Dunărea, dar şi de Marea Mediterană iar, în prezent, extinderea NATO şi a UE a transformat-o în vecinătate apropiată a marilor puteri euroatlantice. De asemenea, zona Mării Negre este importantă şi pentru uriaşa diversitate de oameni şi culturi ce caracterizează ţările riverane, diversitate ce constituie atât o sursă de conflicte, cât şi o sursă de îmbogăţire culturală. Nu trebuie uitat nici factorul economic, în special resursele naturale, care fac din Marea Neagră o zonă de interes strategic. Există o serie de motive care determină corelarea zonei Mării Negre, a celor şase state riverane, cu regiunile mai îndepărtate ale Caucazului şi Mării Caspice, atunci când este vorba despre problemele de securitate14. Cel mai important se referă la faptul că această zonă reprezintă o punte de legătură pentru diverşii actori ai scenei internaţionale, care au interese economice, politice şi strategice distincte. În acest context, conceptul de regiune a Mării Negre constituie un instrument util pentru descrierea şi explicarea complexităţii relaţiilor dinamice manifestate aici.

Pentru Caucaz şi Balcani, importantă şi actuală rămane lupta împotriva ameninţării teroriste şi a diferitelor forme ale crimei organizate transfrontaliere – trafic de narcotice, comerţ cu carne vie şi cu arme. O nouă ameninţare apărută în ultimul timp este, în opinia directorului Centrului armean de analiză privind globalizarea şi colaborarea regională, Stepan Grigorian, militarizarea puternică a regiunii, înmulţirea fără control a armamentului de către Azerbaidjan şi Armenia. Un factor poate la fel de important îl constituie întărirea forţelor militar-maritime ale diferilor state în Marea Neagră. În aceste condiţii, foarte importantă pentru Rusia este problema staţionării forţelor ei militare – Flota din Marea Neagră. Flota din Marea Neagră este urmaşa Flotei Militare Ruse, creată (după alipirea la Imperiul rus a Crimeii) din navele flotilelor din Marea Azov şi de pe Nipru şi care avea baza permanentă la Sevastopol. În baza acordului dintre Rusia şi Ucraina de partajare a Flotei, din 28 mai 1997, în portul Sevastopol a rămas gruparea navelor militare ruse şi a aviaţiei, cu efective comparabile forţelor militaro-maritime ale Turciei. Dar nici până acum nu a fost definitiv rezolvată problema dacă Flota din Marea Neagră va mai rămâne la Sevastopol şi după 2017, când expiră termenul acordului de staţionare. Partea rusă şi-a anunţat intenţia de a rămâne la Sevastopol şi pe mai departe, dar Rusia şi Ucraina nu au reuşit să convină condiţiile de staţionare a Flotei. Una din variante ar putea fi realizarea unei înţelegeri referitoare la o zonă extrateritorială a actualei baze.

De-a lungul anilor, garant al stabilităţii în Marea Neagră a fost Tratatul Monroe privind statutul strâmtorilor din Marea Neagră, al căror păstrător este Turcia. Ankara este îngrijorată că insistenţa SUA ar putea duce la reactivarea discuţiilor privind revizuirea articolului din acord care limitează termenele prezenţei navelor străine în apele Mării Negre. Nu este exclus însă ca, dacă SUA nu vor reuşi să se consolideze în Bazinul Mării Negre sub propriul stindard, aceasta s-ar putea produce sub stindardul NATO, din care fac parte, alături de Turcia, România şi Bulgaria. De distrugerea acestui echilibru de forţe nu este interesată nici Rusia, nici Turcia, care manifestă o tot mai multă independenţă în chestiuni de politică externă. În acest sens, merită amintit refuzul Parlamentului turc, în martie 2003, de a permite forţelor americane armate să intre în Irak de pe teritoriul turcesc.

În calitatea ei de susţinător şi iniţiator al colaborării ţărilor din Bazinul Mării Negre, Turcia încearcă să folosească factorul interdependenţei lor şi al istoriei comune pentru întărirea încrederii şi formării de relaţii de bună vecinătate. Neschimbată este orientarea politicii Turciei la Marea Neagră pentru sprijinul potenţialului BLACKSEAFOR. Împreună cu Rusia, Grecia şi o serie de ţări din Bazinul Mării Negre, Turcia depune eforturi susţinute, inclusiv pentru extinderea colaborării economice regionale.

 

Concluzii

Marea Neagră este o regiune de convergenţă a intereselor marilor actori globali. Faptul că România şi Bulgaria sunt astăzi avanposturile NATO la Marea Neagră,  amplasarea unor baze militare americane în zonă, arată că lupta pentru creşterea influenţei în spaţiul Mării Negre este în continuă desfăşurare, iar România este o piesă importantă a acesteia.

Direcţiile de bază ale politicii americane în regiunea Mării Negre şi  Mării Caspice au fost formulate în declaraţia Departamentului de Stat, difuzată la Summitul OSCE din noiembrie 1999 de la Istanbul, unde a fost afirmat obiectivul întăririi poziţiilor SUA şi Turciei în regiune, în contrapondere la interesele Rusiei. Administraţia Bush a concentrat toate demersurile întreprinse anterior în cadrul "Marelui program" de stabilire a "unităţii regionale" după schema SUA-Turcia-Marele Caucaz, care presupune promovarea intereselor naţionale americane pornind de la premisa "prezenţei SUA în regiuni de importanţă strategică ale lumii".

UE, lărgindu-şi poziţiile în Bazinul Mării Negre după aderarea României şi Bulgariei, şi-a extins politica "noii vecinătăţi europene" asupra tuturor statelor Caucazului de Sud şi a Balcanilor.

Iniţiativele de cooperare economică şi militară navală pe care le-a iniţiat Turcia şi pe care doreşte să le controleze şi conducă, implicarea în jocul de transport al energiei şi în lupta pentru sferele de influenţă din spaţiul ex-sovietic, demonstrează ambiţiile Turciei de a ocupa locul de lider în regiune.

Situaţia geopolitică favorabilă în care România se găseşte la acest început de mileniu, ca membră NATO şi UE, dislocarea bazelor materiale pe teritoriul său, sunt elemente care trebuie exploatate cât mai bine pentru satisfacerea intereselor fundamentale ale cetăţenilor. România sprijină activ implicarea NATO şi a  UE în  regiunea Mării Negre şi doreşte ca zona să fie mai internaţionalizată, predictibilă, stabilă, credibilă din punct de vedere economic şi deschisă dezvoltării democratice.

Tendinţele care se manifestă în cadrul BLACKSEAFOR sunt un exemplu elocvent al felului cum puterea maritimă a statelor riverane poate fi folosită în configurarea relaţiilor dintre ele. Puterea maritimă a statelor riverane influenţează geopolitica regiunii. Consider că o Românie-putere maritimă înseamnă, implicit, o Românie dezvoltată.

 

BIBLIOGRAFIE

*** Spaţiul Sud-Est European în contextul globalizării, Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, STRATEGII XXI, secţiunea Securitate şi apărare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I", Bucureşti, 2007.

*** Securitate şi apărare în Uniunea Europeană, Sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, STRATEGII XXI, secţiunea Securitate şi apărare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I, Bucureşti, 2008.

Asmus Ronald D., Dimitrov Konstantin, Fobrig Joerg, O nouă strategie euroatlantică pentru regiunea Mării Negre, Institul Român de Studii Internaţionale "Nicolae Titulescu", 2004.

Atanasiu T. (coordonator), Zemba A., Grad V., Mihai Cornel, Marin G., Puterea maritimă şi diplomaţia navală, Editura Militară, Bucureşti, 1998.

Bordonario Federico, Bulgaria, Romania and the Changing Structure of the Black Sea’s Geopolitics, in “Power and Interest News Report" (PINR), 20 May 2005.

Brzezinski Z., In Ukraine, Cold War still Seems to Rage; West and Russia Compete with Economic Aid, War Games, The Wall Street Journal, 30 May 1997.

Chiriac Dănuţ Mircea, Politici şi strategii de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.

Dolghin Nicolae, Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004.

Frolov Vladimir, A Complex Relationship, in "Revista de Ştiinţe Politice", Craiova, no. 11, 2006.

Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir (coordonatori), LUMEA 2007, Enciclopedie Politică şi Militară (Studii politice şi de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.

Hlihor Constantin, Politici de securitate în mediul internaţional contemporan, vol. I, Domeniul strategic, Editura UNAp, “Carol I", Bucureşti, 2007.

Ionescu Costin, Marea Neagră – un pivot geopolitic în dispută?, Geopolitica, nr.1 (5)/2005, an IV, www.geopolitica.ro

Krilov Igor, Conducta baltică: Moscova a întors foaia, în "RIA Novosti" din 18 septembrie 2005.

Maleşcu Simona-Valentina, Necesitatea întăririi spaţiului de securitate şi cooperare în zona Marea Neagră-Caucaz, Strategii XXI/2007.

Malitza M., Iliescu M., Romania and Cooperation in the Black Sea Area, Background Papers Prepared for ELIAMEP, November 1996.

Petrescu Stan, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Bucureşti, Editura Militară, 2005.

Popa Vasile, Relaţiile Alianţei cu statele din Estul, Sud-Estul şi Bazinul Mediteranean, în "Impact Strategic", nr. 3-4/2003 [8-9].

Secăreş Vasile, The New Strategic and Security Landscape of Southestern Europe: the Case for Wider Black Sea Area, Academic Research Branch, NATO Defense College, no. 15, February 2005.

Zodian Mihai V., Turcia, ambiţia sintezei între Occident şi Islamul Moderat, în "Lumea 2007, Enciclopedie politică şi militară. Studii strategice şi de securitate", Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007.

NOTE:
PXV

1.   Helene Carrere d'Encousse, Imperiul spulberat, Bucureşti, 1993; Idem, Triumful   naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic, Bucureşti, 1993, passim.

2. Apud AKINCI, Halil, Dezvoltarea unei noi strategii euroatlantice pentru regiunea Mării Negre: constrângeri şi perspective, în Ronald D. ASMUS, Konstantin DIMITROV, Joerg FORBRIG (editori), O nouă strategie euroatlantică pentru regiunea Mării Negre, Editura IRSI, Bucureşti, 2004, p.57-64.

3. Vladimir Frolov, Op. cit., p.9.

4. Helene   Carrere   d'Encousse,   Imperiul   spulberat, Bucureşti, 1993, p.45-71.

5. Ronald D.Asmus, Bruce P.Jackson, The Black Sea and the Frontiers of Freedom, in "Policy Review", June 2004, p.11.

6. Ibidem, p.20.

7. Constantin Hlihor, Geopolitica  şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol I", Bucureşti, 2006, p.167.

8. Ibidem, p.88.

9. Halford Mackinder defineşte trei zone concentrice: heartland-ul (axa geografiei şi a istoriei), centura internă sau marginală (leagănul civilizaţiei) şi centura externă sau insulară (teritoriile cu care se pot stabili doar legături maritime).

10. Mihai Ionescu, După hegemonie, patru scenarii de securitate, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, p. 67.

11. Dr. Federico Bordonario, "Bulgaria, Romania and the Changing Structure of the Black Sea’s Geopolitics", in "Power and Interest News Report" (PINR), 20 May 2005.

12. Vladimir Frolov, A Complex Relationship, în "Revista de Ştiinţe Politice", Craiova, nr.11, 2006, p.7.

13. Constantin Hlihor, Op., cit., p.231.

14. V. Puşcaş, Pulsul istoriei în Europa Centrală. Studii, articole, comentarii, interviuri, Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1998, p. 112.

    

 





Dependenţa societăţii moderne de transportul maritim (3)

 

Complexul antiaerian autopropulsat 2x35 mm "GEPARD B2L"

 

Dinamica terorismului informational

 

Prelucrarea digitala a imaginilor (1)

 

  Webdesign LTC Dragos Anghelache