Header image

BULETIN DE TEORIE MILITARĂ EDITAT DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE

|
|
|
|
|
|
 
 
 
 

 
 
STRATEGIA RĂZBOIULUI ŞI LUPTA ARMATĂ, CONŢINUTUL ŞI  FIZIONOMIA GENERALĂ
Colonel Nicolae JINGĂROIU

 

Războiul şi lupta armată au reprezentat subiectele centrale de analiză pentru factorii de decizie politică, indiferent de treapta evolutivă a umanităţii, conţinutul doctrinelor militare sau nivelul de înzestrare al armatelor.

Din cauza complexităţii sale deosebite, teoreticienii politico-militari nu    şi-au propus "să analizeze războiul în întregul său ansamblu, cu toate implicaţiile şi repercusiunile sale, conştientizând că un demers de o asemenea amploare ar fi fost, indubitabil, sortit eşecului. Edificatoare, în acest sens, sunt chiar titlurile scrierilor unora dintre aceşti analişti reputaţi: Sun Tzu -"Arta războiului",  Erasmus din Rotterdam - ,,Despre război şi pace", Niccolo Machiavelli - "Arta războiului", Karl Clausewitz - "Despre război"1.

Analizând aceste lucrări teoretice putem  sesiza că obiectul lor de studiu a fost reprezentat de strategia războiului. Din conţinutul lor reiese ideea că această strategie direcţionează efortul cumulat al statului pentru prezervarea sau îndeplinirea unor obiective fundamentale ale politcii sale – integritatea, independenţa şi suveranitatea. Astfel, este clar conturat avertismentul specialiştilor asupra responsabilităţii deosebite pe care şi-o asumă factorul politic, în momentul adoptării deciziei de implicare a statului într-o confruntare armată.

Evoluţia istorică a popoarelor s-a fundamentat pe arta conducerii politico-militare. Primele încercări de fundamentare riguroasă a coordonatelor pe care să se înscrie efortul statului în timp de război le regăsim în scrieri chinezeşti şi greceşti. Astfel, Sun Tzu atrăgea atenţia, cu peste 2.000 de ani în urmă, că angajarea statului în război implică riscuri enorme şi, din acest motiv, momentul respectiv trebuie studiat şi ales cu foarte mult discernământ.

După cum sublinia Sun Tzu, "Războiul este o problemă de o importanţă vitală pentru Stat, domeniu al vieţii şi al morţii, calea care duce spre supravieţuire sau spre nimicire. E neapărat necesar să fie studiat temeinic"2. Deci, cercetarea fenomenului războiului este menită să clarifice condiţiile şi cauzele apariţiei acestuia în viaţa societăţii, să dea răspuns unei întrebări fundamentale: războiul este un însoţitor permanent al societăţii sau un însoţitor temporar, care a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei sociale şi va dispărea pe o altă treaptă? A defini fenomenul război înseamnă a pune în evidenţă acele note caracteristice şi trăsături esenţiale care îl deosebesc şi îi delimitează locul în ansamblul fenomenelor sociale. Definirea corectă a războiului, ca fenomen social, necesită înţelegerea şi dezvăluirea esenţei sale politice, a relaţiei dintre război şi politică. În cunoscuta sa lucrare "Despre război", teoreticianul german Carl von Clausewitz scria: "Războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace"3.

Definiţia reliefează pregnant raportul dialectic dintre scop şi mijloc de război, "dar oricât de puternic reacţionează războiul, în anumite cazuri, asupra intenţiilor politice, această reacţie trebuie gândită întotdeauna doar ca o modificare a lor, căci intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu poate fi gândit fără scop"4.

Astfel, scopul războiului este întotdeauna politic, iar dacă înţelegem politicul ca expresie concentrată a economicului sau, mai larg, ca expresie concentrată a intereselor sociale, atunci scopul politic va exprima toate interesele sociale implicate în pregătirea, declanşarea şi purtarea unui război. Din punct de vedere militar, "războiul poate fi definit ca forma cea mai violentă de manifestare a conflictului social între grupări mari de oameni (state, grupări de state, popoare, naţiuni), organizate din punct de vedere militar, care folosesc lupta armată pentru atingerea scopurilor urmărite, ceea ce imprimă acestui fenomen un puternic caracter distructiv"5.

 Mijlocul militar specific războiului este lupta armată, care are un caracter distructiv. Declanşând un război, politica urmăreşte scopurile sale, dar foloseşte pentru aceasta, spre deosebire de starea de pace, alte mijloace nemilitare şi militare – proprii luptei armate.

În trecut, datorită rolului determinant al confruntării armate dintre beligeranţi în desfăşurarea şi deznodământul războaielor, esenţa acestora era definită aproape exclusiv de componenta lor violentă, lupta armată, războiul fiind câştigat sau pierdut pe câmpul de bătaie, în timp ce alte domenii de confruntare jucau un rol secundar. De aceea, mult timp cei care au studiat fenomenul război l-au definit relativ simplist, respectiv doar din punctul de vedere al confruntării violente a forţelor armate ale beligeranţilor.

Lupta armată este o componentă esenţială a războiului, expresia mijloacelor violente ce determină specificitatea sa ca fenomen social. Totuşi, războiul nu poate fi redus, limitat, la lupta armată, aşa cum nicio acţiune socială nu poate fi redusă la mijloacele ei.  Tocmai înţelegerea faptului că, integrată în totalitatea fenomenului război, lupta armată suferă influenţa puternică a unor factori exteriori propriei sale naturi, a permis dezvăluirea corelaţiei dintre politică şi război, a necesităţii şi raţiunii intervenţiei factorului politic în acţiunea militară.

Redusă la structura ei cea mai simplă, lupta armată ar putea fi înfăţişată ca lupta în doi, între doi indivizi înarmaţi, cum ar fi un duel între doi spadasini.

Analiza luptei în sine pune în evidenţă câteva elemente caracteristice : un scop - învingerea adversarului; atac şi apărare, apoi ripostă; fiecare întrebuinţează o anumită tactică, meto­dă, un anumit mijloc, pentru a-şi atinge scopul, adecvată la posibilităţile proprii şi la cele ale adversarului: efectuează o manevră, mişcări înşelătoare, încearcă să-i inducă în eroare şi să-l surprindă pe adversar.

Lupta armată, mijloc specific şi trăsătură fundamentală pentru definirea corectă a fenomenului război, "reprezintă angajarea violentă a forţelor armate organizate, înzestrate cu armament şi tehnică militară, pe baza unor principii, reguli şi norme ale artei militare, ducerea unor operaţii, bătălii şi lupte de amploare diferită, şi toate consecinţele desfăşurării lor"6, pentru impunerea voinţei proprii asupra inamicului, prin producerea de pierderi umane şi materiale, nimicirea sau capturarea acestuia.

Definirea luptei armate  necesită înţelegerea şi dezvăluirea esenţei sale, astfel,  lupta armată este înţeleasă ca bătălie, ca succesiune de acţiuni violente armate, ca mulţime a acţiunilor de luptă, a fost şi încă mai este vârful de lance al războiului, momentul lui culminant şi chiar decisiv.

Majoritatea specialiştilor militari sunt de acord că lupta armată constituie un ansamblu de acţiuni  militare,  de ciocniri violente desfăşurate în mod organizat între două grupări de forţe armate, care urmăresc realizarea unor scopuri opuse. Lupta armată reflectă interacţionarea violentă, cu caracter distructiv, dintre beligeranţi; ea este, în ultimă instanţă, o relaţie între acţiunile a două părţi beligerante, funcţia unui joc bipolar de variabile, în cadrul căruia se confruntă scopurile urmărite de adversar, forţele puse în acţiune, formele şi procedeele de luptă pe care ei le folosesc. Aceasta începe acolo unde acţiunea mijloacelor politice, diplomatice, economice şi-a epuizat posibili­tăţile, ea se desfăşoară cu mijloace militare, pe câmpul de luptă.

Totodată, în teoria generală a ştiinţei militare, şi de fapt practica militară a confirmat, se uzitează două concepte : strategia războiului şi strategia luptei armate. Acestea sunt definite astfel:

Strategia războiului ( generală, globală, marea strategie): “este arta de a întrebuinţa, pe baza unei concepţii de ansamblu, toate forţele şi mijloacele de care dispune statul în diferite domenii (politic, economic, diplomatic, cultural, tehnico-ştiinţific, demografic, militar etc.) şi de a conduce acţiunile acestora în vederea realizării scopului politic al războiului"7.

Strategia luptei armate (operaţională, optimizată, mica strategie): "este arta de a folosi la pace şi în situaţii de război, pe baza unui plan de ansamblu, forţele armate ale statului şi conducerea acţiunilor militare (operaţii, bătălii, acţiuni strategice) în vederea participării la îndeplinirea scopului politic general al războiului, prin îndeplinirea integrală a scopului confruntării militare"8. Ambele concepte formează conţinutul strategiei militare.

Războiul este "un sistem complex de acţiuni, cele mai multe dintre acestea violente, care au scopuri şi obiective precise, potrivit unei dialectici a voinţelor ce se confruntă. Scopurile războiului sunt întotdeauna politice, de aceea nu există război în afara politicii, fie că el este o continuare sau o exprimare a politicii, fie că este un sfârşit al politicii. Ele se formulează în raport cu anumite interese considerate vitale sau foarte importante"9.

 Există războaie de impunere prin forţă, prin luptă armată a unei anumite voinţe, care rezultă din anumite interese, acestea sunt războaie de agresiune şi războaie care se opun unei astfel de impuneri, iar acestea sunt războaie de apărare. Dreptul internaţional le consideră legitime doar pe cele de apărare dar, dacă nu ar exista războaie de agresiune, n-ar exista nici războaie de apărare.

Războiul nu poate fi decupat din situaţia politică şi strategică internaţională care l-a generat, nici separat de războaiele şi conflictele anterioare pe care, într-o formă sau alta, le continuă,  le complică sau, uneori,  le clarifică.

În studiile politico-militare de specialitate se utilizează şi următoarele criterii după care sunt clasificate războaiele: scopul politico-militar urmărit şi principalele obiective ale acestuia; mijloacele folosite; durata confruntărilor, în mod deosebit a luptei armate; motivaţia politico-militară  a confruntărilor de natură şi valoare diferite; caracterul principalelor acţiuni militare; participanţii la război; caracterul juridico-moral; fizionomia operaţională a tipurilor de confruntare, în toate domeniile, pe care le presupune războiul.

Esenţa viitorului război va fi marcată fără îndoială de revoluţia tehnico-militară, tehnologiile avansate schimbând în profunzime mijloacele, modalităţile şi tehnicile de acţiune militare şi modificând substanţial caracterul şi fizionomia războiului viitor.

Astăzi, concepţiile privind declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul războiului  sunt dominate de o viziune ce reflectă multilateral conţinutul, fizionomia şi trăsăturile fenomenelor sociale contemporane, precum şi tendinţele şi perspectivele sale de dezvoltare. Este tot mai evident că declanşarea, desfăşurarea şi deznodământul  războiului în epoca actuală are mai mult decât oricând o determinare complexă, în care componenta militară nu mai are în mod inevitabil rolul hotărâtor. De asemenea, este cert că, în prezent, situaţiile conflictuale cresc în complexitate prin îmbinarea elementelor politice, economice, diplomatice, tehnico-ştiinţifice, demografice, culturale, ideologice etc. Cu toate acestea, domeniul decizional şi determinant în orice război  rămâne pe mai departe domeniul politic, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valenţe strategice, iar strategia militară să devină tot mai politică.

În concepţia specialiştilor militari, la începutul secolului XXI, în practica războiului,  se vor manifesta trei tendinţe: restrângerea tipologiei războaielor  la cele convenabile statelor dezvoltate din punct de vedere economic şi militar; păstrarea unei palete largi de conflicte armate în practica strategică a ţărilor cu niveluri mai scăzute de dezvoltare şi diversificarea conflictelor asimetrice.

Războiul modern este caracterizat cel mai mult prin praguri diferite de violenţă, ponderea diferită a confruntărilor din domenii şi medii multiple, aplicarea unor legi şi principii proprii adaptate însă unui nivel tehnologic înalt, alternarea formelor procedeelor de ducere a războiului, organizarea specifică şi specializarea strictă a forţelor şi mijloacelor participante; limitarea acţiunilor în timp şi spaţiu.

Apreciez că războiul viitorului va fi cu totul altceva decât până acum, el purtând amprenta dependenţei sale de informaţii. Din studiile unor autori militari rezultă câteva prefigurări ale caracteristicilor războiului viitor, acestea constând în: înlocuirea armatelor de masă cu formaţiuni relativ mici, formate din profesionişti şi înzestrate cu mijloace poliacţionale, performante şi "inteligente"; organele de decizie strategică vor avea o compunere preponderent politico-militară şi vor acţiona de la mare distanţă; confruntarea informaţională va avea un rol determinant în cadrul războiului; războiul, în ansamblu, rămâne un instrument al politicii, iar componenta sa militară – armatele - devin mijloace principale de descurajare sau impunere.

Lupta armată şi-a lărgit conţinutul şi modificat fizionomia ca urmare a dezvoltării mijloacelor de luptă, a participării la acţiunile militare a unor structuri diversificate şi specializate, a îmbogăţirii teoriei şi practicii militare; astfel, lupta armată a obţinut treptat dimensiuni şi caracteristici noi  care  au fost determinate, în principal, de multitudinea şi eterogenitatea forţelor şi mijloacelor de luptă, care pot executa o gamă foarte diversificată de acţiuni militare, unele de tip armat clasic, altele de tip guerilă, terorism şi război de falie, ce în ansamblu conturează un tablou specific înfruntării armate cu agresorul. Astăzi apare în mod evident că revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană a imprimat luptei armate dinamism, mobilitate,  mare eficienţă şi este de aşteptat ca în viitor acestor trăsături definitorii să li se adauge altele, în special datorită amplificării acţiunilor pe verticală, din aer şi sporirii performanţelor armamentului.

Lupta armată specifică acestui  mileniu ţine pasul cu realizările din domeniile gândirii şi practicii umane şi posedă disponibilităţile necesare adaptării la cerinţele viitoare.

În concluzie, războiul  şi lupta armată în viitor vor deveni, în esenţă, o confruntare complexă, cu o puternică tentă informaţională, caracterizată prin folosirea unor mecanisme de distribuire şi combinare a căilor şi mijloacelor de susţinere a conflictului şi care se va înscrie în sfera violenţei disimulate şi numai arareori exprimate prin utilizarea mijloacelor armate.

Desfăşurarea războiului va îmbina acţiunile de luptă cu cele economice, culturale, psihologice, religioase, informatice, electronice, simbolice şi imagologice, urmărindu-se cucerirea şi stăpânirea minţii victimei agresiunii pentru a se impune un comportament dorit de către agresor. Va fi un război total şi absolut, întrucât ţinta o constituie întreaga populaţie a unui stat şi nu numai forţele armate ale acestuia, iar scopul îl constituie, în ultimă instanţă, schimbarea sistemului de mentalităţi şi valori. Va fi un război al civilizaţiilor şi, de ce nu, un război al culturilor.

 

NOTE:
pxverde

1 Udeanu Gheorghe, Elemente de strategie militară contemporană, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2006, p.7.

2 Sun Tzu, Arta războiului, Editura Antet, Oradea, 1999, p.11.

3 Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, p.67.

4 Ibidem.

5 Constantin Onişor, Teoria strategiei militare, Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1999, p.25.

6 Ibidem, p.27.

7 Idem, p.28.

8 Idem.

9 Mureşan  Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004, p.114.

    

 





Strategia războiului şi lupta armată, conţinutul şi fizionomia generală

 

Mediul de conflict şi implicaţiile asupra structurilor forţelor terestre (2)

 

Consideraţii privind constituirea grupărilor de forţe întrunite, cu rol strategic şi operativ pe teritoriul naţional

 

Războiul din generaţia a patra

 

  Webdesign LTC Dragos Anghelache