Header image

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE
STATUL MAJOR AL FORŢELOR TERESTRE
ISSN 1842-3817

line decor
|
|
|
|
|
|
DESPRE NOI
line decor
 
 
 
 

 
 
MANEVRA – ELEMENT AL PUTERII DE LUPTĂ
Maior Florian IANOŞIU

 

Războiul este un efort uman. Câştigătorul este cel care îşi impune vo­inţa. Pentru a înţelege cum un comandant ţinteşte dorinţa altuia, este important să se înţeleagă motivele ce conduc un comandant la rea­li­za­rea faptului că a fost învins.

Studiile recente au arătat că nu victimele, pierderile de echipament sau distrugerile sunt factorii determinanţi în mintea celor care pierd. Acestea concretizează statisticile din trecut, ceea ce s-a întâmplat deja. Ceea ce a con­vins învinsul că a pierdut nu au fost evenimentele din trecut, ci eveni­men­tele potenţiale viitoare.

Generalul Depuy a revăzut 80 de lupte care au avut loc în cel de-al Doi­­lea Război Mondial şi în conflictele arabo-israeliene. El a confruntat toate da­tele şi a încercat să determine o corelare a pierderilor cu realizarea în­frân­gerii. S-a uitat la pierderile totale, rata pierderilor, pierderile relative pentru inamic şi altele şi a descoperit că "învinsul" a părăsit câmpul de lup­tă cu pierderi mai mici de 10%. Pierderile relative nu au fost cu mult mai rele. De fapt, studiul său nu a putut identifica o cauză clară şi nicio re­laţie între pierderi şi realizarea înfrângerii. El a sfârşit cerând supra­vie­ţuitorilor să dea soluţia. Descoperirile lui au fost surprinzătoare pentru cel învins, dar nu şi pentru războinicul de manevră.

Pierderile şi problemele legate de provizii au determinat mai puţin de 30% din învinşi să accepte înfrângerea. Aproximativ 10% renunţă datorită ordinelor, tratatelor şi altor cauze externe. Mai mult de 60% din învinşi au recunoscut înfrângerea bazată pe impresia că inamicul l-a depăşit prin ma­ne­vră, deci au fost în pericolul încercuirii, învăluirii sau al penetrării.

Cei învinşi şi-au pierdut dorinţa de a rezista cu mult înainte de pier­de­rea capacităţii de a rezista. Ciclul decizional a fost depăşit de ameninţarea unei potenţiale acţiuni inamice dusă dintr-o poziţie avantajoasă în spatele sau în flancul trupelor lor. Dacă un duşman este atacat direct, putere contra putere, ce altă şansă are decât de a lupta? Dacă poziţia lui poate fi des­co­perită, făcută irelevantă sau separată de liniile lui de comunicare, mo­ra­lul poate fi afectat.

Doctrina asigură cadrul general pentru rezolvarea problemelor câmpului de luptă. Liderul militar trebuie să înţeleagă, de asemenea, rolurile subordonate ale subsistemelor doctrinei: ale tacticilor, tehnicilor şi procedu­ri­lor. A înţelege ce sunt acestea şi cum pot fi folosite permite comandantului să fie imaginativ, creativ şi curajos. Puterea de luptă maximă a forţelor terestre în operaţie se realizează prin integrarea tuturor tipurilor de forţe din compunere, într-un tot unitar, în cadrul unor grupări interarme, interca­tegorii  de forţe sau multinaţionale.

Forţele Terestre cuprind următoarele tipuri de forţe:

a) forţe luptătoare, din care fac parte: unităţile blindate (mecanizate, de tancuri, de vânători de munte); unităţile fără blindate (de infanterie, de vâ­nă­tori de munte, de paraşutişti (aeropurtate) şi de forţe speciale;
b) forţe de sprijin de luptă (unităţi de artilerie; de artilerie şi rachete anti­blindate; de artilerie şi rachete antiaeriene; de geniu; de război electronic; de apărare nucleară, biologică şi chimică – NBC; de cercetare; de co­municaţii şi informatică; de poliţie militară).
c) forţe de sprijin logistic (unităţi de aprovizionare şi transport, de men­­te­nanţă, medicale, sanitar-veterinare, de comenduire şi îndrumare a cir­culaţiei, bancare de campanie).

Misiunile generale ale forţelor sunt stabilite în strânsă concordanţă cu posibilităţile tehnico-tactice ale armamentului, tehnicii şi echipamentului pe care îl au în dotare. În funcţie de tipul şi forma operaţiei, precum şi de con­diţiile concrete ale acesteia, comandantul trebuie să cunoască şi să ex­ploa­teze la maximum posibilităţile diferitelor tipuri de unităţi din subordine.

De regulă, în scopul integrării şi întrebuinţării adecvate a unităţilor din compunerea forţelor luptătoare, comandantul le întăreşte sau nu, după caz, cu unităţi din forţele de sprijin de luptă şi din cele logistice şi le grupează  (în funcţie de eşalon şi condiţiile concrete) în gruparea de angajare (forţe de angajare imediată şi forţe de angajare ulterioară) sau în rezervă.

Fiecare din aceste grupări de forţe are, în principal, o destinaţie şi misi­uni generale bine delimitate, de care comandantul trebuie să ţină cont la sta­bilirea misiunilor concrete ale unităţilor luptătoare din subordine.

Puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea fizică, morală, inte­lectuală a unei structuri tactice de a acţiona şi îndeplini misiunea de lup­tă primită.

Mai pe larg, puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea unei forţe în orice moment de a obţine rezultate în dezvoltarea unei misiuni spe­ci­fice asupra unui anumit inamic, într-un mediu specific de luptă.

Deci, puterea de luptă este agentul de acţiune cu care o forţă poate ob­ţi­ne scopul, conducând lupta la un rezultat dorit. Energia, în forma de func­ţii de luptă, este aplicată de fiecare parte propriilor forţe pentru înde­pli­ni­rea misiunilor şi eliminarea (reducerea) în mod simultan, a opoziţiei adversarului.

Puterea de luptă este determinată de combinaţia dintre acţiunea unei forţe, interacţiunea cu cea adversă şi mediul înconjurător al luptei, mai exact, dată de acţiunea unilaterală a forţei. De aceea, rezultatele puterii de luptă nu sunt neapărat cele planificate de fiecare parte. În schimb, sunt rezultatele reale ale unei acţiuni, în care ambele forţe îşi exercită puterea de luptă în scopul îndeplinirii cu rezultate maxime a misiunii. Elementele constitutive ale puterii de luptă sunt reprezentate de: informaţii, manevră, protecţie, factorii luptei şi de mediu, conducere.

Manevra determină creşterea puterii de luptă prin avantajul poziţional obţinut ca urmare a dispunerii forţelor în punctele decisive pentru execu­tarea sau ameninţarea cu executarea focului prin ochire directă sau din po­ziţii de tragere acoperite, masarea efectelor acţiunilor proprii, realizarea sur­prinderii, şocului psihologic şi prezenţei fizice şi pentru obţinerea domi­naţiei morale asupra inamicului.

O manevră reuşită cere din partea comandanţilor atât anticipare şi agi­li­tate mentală, cât şi o îmbinare judicioasă a mişcării cu puterea de lovire şi protecţia forţelor care o execută.

Creşterea puterii de luptă proprii se poate obţine şi fără deplasare, prin obligarea inamicului de a intra într-o poziţie dezavantajantă, efectul fiind si­milar celui obţinut prin manevră.

Deplasarea şi dispunerea unităţilor pe timpul dislocării acestora în zo­na de responsabilitate, înaintea declanşării operaţiei, reprezintă elemente de manevră dacă, prin acestea, se obţine un avantaj poziţional şi se poate influenţa rezultatul final al operaţiei.

Prin manevră, comandantul pune în mod continuu probleme inamicului, făcând ineficiente reacţiile acestuia şi determinându-i înfrângerea. Obţi­nute doar prin manevră, avantajul poziţional şi tăria, date de prezenţa fizi­că a componentei terestre a forţelor armate, sunt unice şi nu pot fi substituite cu alte elemente.

 

Teorii despre  manevră

Teoria manevrei nu este nouă. Poate că ea nu a fost redactată oficial, dar a fost cu siguranţă utilizată în ofensiva germană din 1918 şi, mai re­cent, în operaţiunea "Furtună în deşert". În fiecare dintre aceste exemple, for­ţele învingătoare s-au deplasat pe poziţii avantajoase în raport cu inami­cul, pentru a-i da lovitura decisivă. Puterea a fost opusă slăbiciunii. Înfrângerea a fost văzută ca opusă distrugerii totale. Victoria era costisitoare în vieţi şi echipament pentru ambele părţi.

Sunt mai multe teorii asupra manevrei.

Prima teorie este cea oferită de colonelul John Boyd. O întrebare im­por­tantă la finalul luptelor manevriere este: "De ce au avut succes?". Colo­ne­lul John Boyd a primit misiunea să stabilească de ce piloţii americani au realizat o rată a victoriilor de 10:1 împotriva piloţilor nord-coreeni şi chi­nezi. Ei au realizat aceasta cu avionul F-86, inferior MIG-15.

Boyd a concluzionat că lupta era un concurs al timpului. Părţile opuse tre­buiau să se măsoare prin ciclul deciziei, cel mai rapid putea dicta regu­lile luptei şi astfel câştiga. Ciclul luării deciziei a fost intitulat ciclul Boyd şi este compus din: observare, orientare, decizie şi acţiune, fiind numită şi bucla OODA. Conflictul începe cu observarea proprie a terenului şi a ina­mi­cului. Pe baza observării se face orientarea şi se face un plan mental asu­pra situaţiei. Apoi se ia decizia privind modul de acţiune.

Pentru a depăşi inamicul în "OODA", trebuie să pătrunzi în ciclul de­ci­ziei acestuia. Dacă poţi ajunge la locul acţiunii primul, îi poţi modifica po­sibilitatea de observare, făcându-i astfel decizia irelevantă şi sprijinită pe informaţii depăşite. Un oponent care îşi are inamicul în propriul ciclu al deciziei va avea de înfruntat prea multe opţiuni şi poate intra în panică sau poate fi surprins în activitate.

Pentru a realiza aceasta, teoreticianul războiului manevrier trebuie să ac­cepte un mai mare grad de confuzie şi dezordine. El trebuie să descentralizeze şi să fie capabil să acţioneze cu informaţii incomplete. Ritmul înalt va realiza de fapt confuzie şi panică la punerea în practică. Herman Balk a susţinut că un comandant nu trebuie să se sprijine pe liste de sar­cini, el trebuie să fie în măsură să "citească" câmpul de luptă. Acesta trebuie să urmărească sesizarea punctelor slabe ale inamicului şi exploatarea rapidă a acestor slăbiciuni. Nu trebuie să existe scheme rigide, iar comandantul nu trebuie să facă acelaşi lucru de două ori. Acest aspect al războiului manevrier pune în valoare comanda ca artă şi nu ca ştiinţă.

Liddell Hart a prezentat un al doilea model util pentru teoria manevrei. El a utilizat modelul torentului ca exemplu. Apa ce curge la vale va curge din ce în ce mai repede până va întâlni un obstacol în calea sa. Lovind obsta­colul, va curge în jurul său până ce va găsi o gaură sau un punct slab. Va începe apoi să dea ocoale punctului slab până îl va depăşi. Apa va în­cepe astfel să curgă rapid, de vreme ce curentul este dirijat spre punctul slab. Fisura se va lărgi pe măsură ce apa va pătrunde. Acesta este modelul războiului manevrier modern, cu blindate. Se va căuta punctul slab, se va pe­netra, ancora de acesta şi lărgi punctul pătrunderii şi se va continua în adâncime.

A treia teorie este oferită de şcoala britanică, prin "transformarea" câmpului de luptă într-un spaţiu cu suprafeţe şi goluri. Pentru a ata­ca o su­pra­fa­ţă, se va concentra asupra punctelor tari ale inamicului. O pun­gă de foc sau o zonă de contact este o suprafaţă şi trebuie să fie evitată ca fiind un punct forte al inamicului. O limită între subunităţi sau un flanc desco­pe­­rit este un gol şi o slăbiciune ce trebuie exploatată.

Pentru a ataca golurile, se va utiliza apropierea indirectă de inamic. Se va analiza unde nu se află acesta şi unde a acceptat riscurile şi se va concentra asupra acelui loc. Golurile pot fi create, dar este preferabil să găseşti unele deja existente.

Pentru a găsi aceste goluri ne vom baza pe informaţii, pentru a ne re­tra­ge forţele, şi nu pe comandă pentru a le împinge înainte. Subunităţile de re­cunoaştere şi supraveghere primesc, în general, instrucţiuni asupra a ceea ce trebuie să urmărească, precum şi o zonă de acţiune, iar acestea ur­mă­resc go­lu­rile pentru a putea fi exploatate de forţele din adâncime. Dacă nu există un punct slab, va trebui creat unul, în cel mai sensibil punct ce poate fi găsit, utilizând infiltrarea. Aceasta reprezintă o pătrundere cu subunităţi mici prin copleşire, atac şi exploatare. După ce a fost creat golul, forţele din spate pătrund şi avansează ca un torent.

Un alt mod de a realiza un gol sunt atacurile de sprijin, care distrug pu­te­rea de luptă de la punctul actual al atacului principal. Inducerea în eroare şi alte mijloace pot fi utilizate deoarece pot determina inamicul să-şi re­tra­gă puterea de luptă din golul propus a fi realizat. Costul atacului golurilor îl reprezintă pericolul comandantului de a pierde contactul cu forţele sale pen­tru o perioadă de timp. Pentru a trece printr-un gol, forţele trebuie să atace şi să se înlocuiască unele pe altele. O parte din forţe vor continua pătrunderea, în timp ce altele vor angaja flancurile nou expuse.

A patra teorie este oferită de şcoala germană prin efortul principal. Germanii folosesc termenul "schwerpunkt" (punct decisiv). Acesta se află acolo unde sau când sau ce acţiune trebuie materializată pentru a im­pu­ne o decizie. Punctul decisiv este o concentrare asupra ordinului misi­unii şi coincide cu golurile identificate sau anticipate. Toate forţele vor fi concentrate aici sau vor sprijini acţiunile aici.

După cum s-a văzut, acţiunile în goluri vor fi purtate probabil de subunităţi mici, iar succesul acestora va fi exploatat succesiv de subunităţi mai mari. Pentru a se concentra asupra forţei, direcţia de atac trebuie să fie pro­iectată şi analizată. Toate celelalte subunităţi şi eforturi vor sprijini reuşita efortului principal. Acţiunile vor fi irelevante dacă nu sprijină efortul prin­ci­pal. Efortul principal este precizat la toate nivelurile şi toate subunităţile tre­buie să cunoască acest "schwerpunkt". Mai mult decât atât, toţi trebuie să sprijine efortul principal. La nivel tactic se concentrează asupra unui punct slab, un gol, şi asupra unei zone în care inamicul se aşteaptă mai puţin. Efor­tul principal nu trebuie niciodată să fie surprins. Acesta oferă comandantului viteză, ritm şi fluiditate şi previne dispersarea puterii de luptă asu­pra unor eforturi secundare nefolositoare. Întreaga forţă trebuie concentrată.

Obiectivul este o altă piatră de temelie a războiului manevrier, iar defi­niţia sa în principiile războiului este adecvată explicării importanţei sale. Nicio luptă nu poate să nu aibă obiectiv.

Rezerva este esenţială şi trebuie asigurată la toate nivelurile de către toţi comandanţii. Rezerva este mijlocul prin care comandantul inten­ţio­nea­ză să dea o lovitură decisivă la momentul oportun, pentru a obţine victoria. La nivel companie, poate fi utilizată o subunitate mai puţin angajată în ac­ţi­uni, dar doar o rezervă numeroasă este mijlocul prin care comandantul pre­ia iniţiativa de la inamic şi îl nimiceşte.

Atacul poate fi îndreptat împotriva frontului, flancului sau spatelui şi poa­te fi executat de pe uscat, din aer, de pe mare sau combinat. Alegerea unei forme specifice de manevră este influenţată de scop, misiune, inamic, teren, climă, forţe la dispoziţie, nivel de comandă, timp şi spaţiu. Formele de manevră ofensive sunt:

• frontală;
• străpungerea (pătrunderea);
• învăluirea;
• manevra de întoarcere;
• infiltrarea.

Teoria manevrei în şcoala sovietică este a cincea teorie.

Punctul de vedere al ruşilor în ceea ce priveşte manevra este asemănător cu cel al statelor occidentale, dar cu câteva excepţii semnificative. Ma­ne­vra este văzută ca o mişcare organizată a trupelor în timpul luptei pentru a obţine o poziţie avantajoasă în raport cu inamicul. Manevra singură, nu atinge scopul general. Doctrina de tip sovietic presupune că succesul este posibil prin câştigarea luptei bazată pe lovituri cu rază lungă.

Exploatarea totală a cercetării de artilerie şi a cercetării mijloacelor de foc reprezintă cheia pentru lupta cu lovituri de adâncime. Sistemul de ma­ne­vră sovietic are patru forme de bază: învăluirea apropiată, în­vă­luirea în adâncime, dubla învăluire şi retragerea.

Am aruncat o privire asupra bazelor teoriei manevrei, deoa­re­ce repre­zintă o preocupare majoră a forţelor terestre de pe glob de la în­ceputul anilor ‘80. Teoria manevrei a jucat un rol important în dezvol­tarea doctrinei luptei aero-terestre, ediţia 1986 a FM 100-5. Această doctrină a călăuzit forţele terestre în timpul "Cauzei drepte" şi "Furtunii în de­şert". Spiritul războiului manevrier îşi face simţită prezenţa şi în actualul manual de opera­ţii al Forţelor Terestre ale SUA, FM 3-0, ediţia 2001.


    


DESCĂRCARE CA FIŞIER PDF FIŞIER TEXT PENTRU IMPRIMANTĂ




MANEVRA – ELEMENT AL PUTERII DE LUPTĂ

 

 

 


 
  Webdesign LTC Dragos Anghelache